Partide


Tribulațiile unui partid de cadre. Partidul Conservator (1880)

SILVIA BOCANCEA
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
The Conservative Party (1880) became known, in what regards its organization, for its lack of articulation and for the power struggles led by its numerous factions. The relative lack of organization within the CP and its turbulent evolution were deemed to be caused by internal or external factors. If we employ the structural perspective set forth by Maurice Duverger, the CP seems to be a cadre party characterized by poor organisation, uninterested in engaging the “street” in the political game, particularly attentive to the recruitment of elites. Thus, the poor organisation of the Romanian conservatives was not specific to the nation as such but it was explained by their way of structuring. The party’s specificity was given by the political Manichaeism a fact that had a negative impact on the solidarity of the political organisation.

Keywords: The Conservative Party; structural perspective; cadre party; political Manichaeism; Petre P. Carp


Introducere

În secolul al XIX-lea, partidele politice europene aveau o fizionomie şi o structură diferită de aceea a formaţiunilor politice de astăzi prezentându-se ca grupuri, cluburi sau cercuri mondene1. În spaţiul românesc, formaţiunile politice s-au conturat pe baza aceloraşi principii organizatorice şi ideologice ca şi modelele lor occidentale. Până a-şi forma propriile partide, liberalii şi conservatorii au evoluat ca şi curente politice, ca grupări sau ca fracţiuni. Prima jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când asumarea acestor principii ideologice şi organizatorice se afla într-un stadiu incipient, a fost dominată de existenţa curentelor politice liberal şi conservator. Către mijlocul veacului, cerinţele na­ţionale (realizarea unirii) au făcut po­sibilă apariţia „organizaţiei” politice numită „partidă naţională”, creaţie specifică realităţilor româneşti, rezultat al cooperării liberalilor cu conservatorii. Aducerea prinţului străin, Carol I, pe tronul românesc rămas vacant după îndepărtarea lui Al. I. Cuza (1866) şi intrarea în normalitatea politică potrivit coordonatelor regimului parlamentar s-au repercutat pozitiv şi asupra evoluţiei forţelor politice existente, care s-au cristalizat în grupări mai mult pe temeiul preferinţelor pentru o anumită personalitate decât pentru o anumită ideologie. Cerinţele vieţii parlamentare, imperativele guvernării au impulsionat acţiunea forţelor centripete în vederea creării unor organisme puternice care să răspundă cu bine acestor exigenţe. Primii care au depăşit stadiul divizării au fost liberalii care şi-au constituit, în 1875, Partidul Liberal (PL). La o distanţă de cinci ani, în 1880, conservatorii au pus şi ei fundamentele propriei organizaţii, Partidul Conservator (PC).

Formaţiune a timpului modern, cel de-al doilea partid al sistemului politic al României mici de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a prezentat ca un grup de cluburi care au devenit mai puternice sau mai slabe în funcţie de gradul de apropiere faţă de puterea politică. Privit din perspectiva ordinii sale interne, PC a oferit imaginea unei formaţiuni nedisciplinate, cu numeroase fracţiuni care s-au înfruntat pentru impunerea propriului lider în fruntea organizaţiei, fapt care a împins-o în destul de multe rânduri în pragul disoluţiei. Această evoluţie, care a apărut şi mai tumultoasă în urma comparării cu aceea a PL, a fost pusă, de către cercetătorii istoricului organizaţiei (I. Bulei2, Z. Ornea3, A. Stan4, A. Iordache5 ş.a), pe seama unor factori interni (compoziţia socială a membrilor, idiosincraziile existente între diferitele personalităţi politice conservatoare) şi externi (amestecul regal sau al liberalilor).

Asumându-mi explicaţii de mai sus, cred că identificarea unui nou factor cauzal mă poate ajuta să disting între slăbiciunile proprii organizaţiei politice româneşti şi cele ce decurg de pe urma unui anumit mod de structurare a acesteia. Aplicând perspectiva structurală enunţată de Maurice Duverger6 la formaţiunea politică numită PC, acesta îmi apare ca un partid de cadre. Astfel că, „păcate” precum slaba lui organizare, dezinteresul pentru racolarea aderenţilor din rândul maselor, preferinţa pentru elită (financiară, administrativă, intelectuală), inexistenţa unui sistem de înregistrare a membrilor sau a perceperii regulate a cotizaţiei au decurs din felul în care acesta a fost structurat şi nu din indiferenţa conservatorilor români pentru mai buna lor organizare. Potrivit aceleiaşi interpretări structurale, oponentul ideologic al conservatorilor (PL) îmi apare ca un partid de mase, caracterizat printr-o mai bună articulare, mai disciplinat, interesat de antrenarea maselor în jocul politic (nu întâmplător propunerile de lărgire a cadrului electoral au venit numai din partea acestuia), de o mai atentă contabilizare a aderenţilor şi a cotizaţiilor. Deci, evaluarea comportamentului organizaţional al conservatorilor prin comparaţie cu cel al liberalilor nu mi se pare relevantă deoarece fiecare dintre cele două organisme politice răspundea unor exigenţe structurale diferite. Cred că specific formaţiunii politice româneşti a fost maniheismul politic, prezent aşa cum l-a identificat A.-P. Iliescu în întreaga viaţă politică românească, manifestat de liderii diferitelor grupări conservatoare (catargişti, junimişti, manişti, takişti, filipescani) care s-au raportat la confratele ideologic, ce aparţinea unei fracţiuni concurente, ca la un duşman ce trebuia distrus sau boicotat cu orice chip şi nu ca la un competitor. Maniheismul politic a făcut posibilă răsturnarea unor guverne conservatoare de manevrele puse la cale chiar de confraţii săi ideologici.

Contribuind în mod decisiv la orientarea către modernitatea capitalistă a societăţii româneşti, în aceeaşi măsură ca şi PL, PC a fost o organizaţie politică a cărei evoluţie istorică a fost influenţată de modul său de structurare (fiind un partid de cadre), de maniheismul politic manifestat de diferitele personalităţi politice conservatoare, precum şi de amestecul unor forţe externe lui (regele, care s-a manifestat ca jucător şi nu ca arbitru politic, şi liberalii, din motive de concurenţă politică).

Creionarea câtorva aspecte ale evoluţiei prepartinice a conservatorilor, a câtorva momente din istoria lor de formaţiune politică, precum şi prezentarea cauzelor care i-au influenţat comportamentul cred că pot facilita o mai bună înţelegere a evoluţiei acestei importante formaţiuni politice a României moderne.


1. Istoria prepartinică a conservatorilor

Conservatorii, la fel ca şi preopinenţii lor liberali, au parcurs un traseu asemănător în coagularea lor într-o organizaţie politică modernă trecând prin realităţile numite curent politic, grupare sau fracţiune, „partidă naţională” (formaţiune specifică contextului românesc din preajma formării statului naţional) şi atingând maturitatea odată cu constituirea partidului.

Istoria prepartinică a conservatorilor, între unire şi independenţă, a stat sub semnul divizării lor în grupări în funcţie de regiunea de apartenenţă (moldoveni şi munteni) şi de idiosincraziile existente între diferitele personalităţi ce împărtăşeau această ideologie. Printre aceste grupări le amintesc pe cele coagulate în jurul lui Gr. M. Sturdza (în Moldova, la 1866, cu ziarul „Constituţiunea”), D. Ghica şi V. Boerescu cu „partidul ordinei” (1866-1876, în Muntenia, având ca periodice „Ordinea”, mai întâi, şi, apoi, „Pressa”), „Juna dreaptă” (la Bucureşti, 1867, cu ziarul „Terra”), L. Catargiu (1871-1875). Aceşti lideri au căutat să învingă divizarea în care se afla lumea politică românească încercând să-i coalizeze, mai întâi, pe conservatorii aflaţi în propria lor regiune istorică într-o formaţiune omogenă. Mărturie în acest sens stau acţiunile unui Gr. M. Sturdza în Moldova şi cele ale lui D. Ghica şi V. Boerescu în Muntenia. Şi tot atunci, aceştia au încercat să depăşească regionalismul prin iniţierea unor întâlniri între confraţii ideologici de pe cele două maluri ale Milcovului pentru a se stabili un punct de vedere şi o atitudine comune în scopul unei apropieri viitoare. Dar demersurile lor au fost lipsite de succes, fracţionalismul dovedindu-se mai puternic decât cerinţa unităţii. În această fază, comportamentul politic al conservatorilor a constat în organizarea de reuniuni politice, urmate de banchete, reuniuni electorale (limitate la propriul corp de votanţi) sau încheierea unor platforme electorale cu prilejul alegerilor7.

Intrarea în opoziţie a conservatorilor (1876) şi perspectiva disoluţiei ireversibile a curentului, exemplul oferit de liberali, care şi-au depăşit fragmentarismul odată cu apariţia PL, au contribuit la mobilizarea acestora în direcţia coalizării lor într-o forţă capabilă să concureze cu cea a adversarilor lor pentru câştigarea puterii politice. Teama de pulverizarea iremediabilă a determinat, în 1878, o serie de personalităţi conservatoare să se alieze în vederea susţinerii materiale a ziarului conservator Timpul, înfiinţat când încă se aflau la guvernare, în martie 1876. Această necesitate a dus, în fapt, la apariţia unei prime „organizaţii” politice conservatoare, premergătoare constituirii partidului. Potrivit Statutelor adoptate, membrii fondatori (L. Catargiu, gen. I. Em. Florescu, P. Mavrogheni, Al. Lahovari, T. Maiorescu, Th. Rosetti, V. Pogor, Al. Ştirbei ş.a.) îşi asumau întreţinerea ziarului cu „bilete de cotizaţie” dar nu pentru a obţine vreun câştig material, ci doar unul politic8. Obiectivul politic al nucleului organizatoric era acela ca, printr-o intensă propagandă, să fie adunaţi toţi conservatorii din ţară într-o singură formaţiune politică. Însă, lipsa de claritate a principiilor stabilite în Statute a făcut ca organizaţia să cunoască o serie de tensiuni interne. De exemplu, susţinătorilor materiali ai ziarului le era permisă nu doar verificarea gestiunii, ci chiar şi fixarea direcţiei oficiosului. În felul acesta, Timpul, ziar conservator, care, în principiu, trebuia să fie portavocea menţinerii ordinii şi a ierarhiei, ajunsese să adopte o linie antidinastică. Acest derapaj, care ar fi fost de înţeles dacă ar fi venit dinspre radicali, precum şi colaborarea cu o serie de personalităţi politice compromise (precum M. K. Iepureanu, prin „dezertarea” lui la liberali) a provocat nemulţumire printre diferite personalităţi conservatoare. De pildă, deşi nu era membru al organizaţiei, P. P. Carp a trimis periodicului o scrisoare cu pasaje „foarte violente” la adresa acestei stări de lucruri neclare9.

Cu toate tensiunile existente, necesitatea creării unui organism politic care să concureze cu cel al adversarilor liberali i-a determinat pe conservatori, impulsionaţi de acţiunile „compromisului” M. K. Iepureanu, să se reunească. La 3 februarie 1880, 88 de politicieni conservatori s-au pus de acord să semneze un program şi un statut, înfiinţând astfel PC10. Printre aceştia se numărau: L. Catargiu, M. K. Iepureanu, Al. Lahovari, gen. I. Em Florescu, P. Mavrogheni, Gr. Păucescu, T. Maiorescu, V. Pogor, Th. Rosetti, Al. Ştirbei, etc. Preşedinţia a fost atribuită lui M. K. Iepureanu, cel care a oferit şi programul organizaţiei. Din punct de vedere organizatoric, noua formaţiune avea structuri asemănătoare PL: un club central cu sediul la Bucureşti (alcătuit din cei 88 de fondatori, precum şi din membrii permanenţi admişi ulterior conform regulamentului), un comitet central şi comitete judeţene în întreaga ţară. Ziarul central al PC era Timpul, aflat sub redacţia lui M. Eminescu.

Aşa cum am văzut, în stadiul prepartinic conservatorii, ca şi preopinenţii lor liberali, s-au manifestat ca grupări sau curent politic. Coagulaţi mai întîi pe criterii ce ţineau de afinităţi personale sau regionale, ei au întreprins demersuri în vederea omogenizării punctelor de vedere la nivelul întregului teritoriu naţional cu scopul de a contura un partid politic puternic capabil să ducă într-un mod eficient competiţia politică. Depăşind faza divizării, conservatorii s-au coagulat într-un organism politic organizat precum cel al liberalilor, fără ca aceasta să însemne că ei ar fi fost tributari adversarilor ideologici ci că aveau un partid modern asemănător celor din Europa occidentală.


2. Fragmente din istoria organizaţiei politice conservatoare

Odată constituit din punct de vedere formal, PC nu a reuşit să-i reunească în cadrele sale pe toţi conservatorii şi astfel să atingă unitatea dorită. În afara lui au rămas, din motive diferite, personalităţi importante precum P. P. Carp şi Gh. Gr. Cantacuzino. Unul dintre motivele exprimate de către Carp şi junimiştii săi politici viza persoana liderului PC, considerat ca exponent al unei generaţii trecute. Maiorescu, deşi era membru al Comitetului Central, nu a frecventat Clubul Conservator din Bucureşti pe toată durata mandatului acestuia. Gh. Gr. Cantacuzino a acceptat iniţial şefia lui Iepureanu, dar ulterior s-a dezis de gestul său. L. Catargiu, cel care-i reunise pe conservatori în timpul „marii guvernări” din 1871-1876, a votat pentru Iepureanu dar, mai apoi, s-a retras ofuscat la moşia sa considerând că i s-a făcut o nedreptate11. O altă nemulţumire, formulată tot de grupul lui Carp, se referea la calitatea programului organizaţiei politice, pe care-l descria în următorii termeni: „fraze anodine, lipsite de orice previziune şi pe care puteau să le subscrie şi membrii partidului opus”, după cum nota Maiorescu în Istoria sa politică12. Mai târziu, în 1889, atunci când tensiunile dintre junimiştii politici („noii conservatori”) şi conservatorii lui Catargiu („vechii conservatori”) erau destul de puternice, P. P. Carp prezenta situaţia neclară, din punctul de vedere al principiilor asumate, de la începuturile PC astfel: „Se vedea că partidul conservator nu este conservator pentru că are o sumă de idei conservatoare, dar pentru că o sumă de oameni, chiar cu idei opuse […] s-au adunat şi s-a zis sunt conservator”13.

Moartea lui Iepureanu (în septembrie 1880) şi alegerea lui L. Catargiu (în decembrie 1880) ca şef al organizaţiei nu au contribuit la sporirea unităţii conservatoare, conservatorul Carp menţinându-şi şi chiar cultivându-şi poziţia de outsider faţă de aceasta. Tensiunile dintre PC şi junimişti au cunoscut o evoluţie ascendentă pe tot parcursul anului 1881, provocate fiind de evenimente precum: publicarea de către Maiorescu în Deutsche Revue, la 1 ianuarie 1881, a unui articol privitor la reorientarea politicii externe româneşti către Puterile Centrale (fără consultarea prealabilă a conducerii PC), încercarea eşuată a junimiştilor de impunere a unui nou preşedinte (în persoana lui Al. Ştirbei) în fruntea formaţiunii politice (în aprilie 1881) şi refuzul conducerii de a participa alături de liberali la proclamarea regatului (14 martie 1881). După cum remarca A. Iordache14, de la început PC a avut disidenţa sa politică la fel cum şi PL va avea nu una, ci chiar mai multe.

Spuneam că PC, asemenea partidelor moderne europene, a fost o organizaţie de grupări, mai mari sau mai mici. Dar, particularitatea lui românească a constat în faptul că fiecare dintre ele s-a legitimat ca fiind „adevăratul” partid conservator iar ceilalţi doar fracţiuni. Dintre toate, fracţiunea cea mai longevivă şi cu solidaritatea cea mai mare a fost aceea a junimiştilor, iar cea mai populară a fost a takiştilor (susţinătorii lui Take Ionescu). Cu toate că nu aveau un segment electoral puternic pe care să se sprijine, junimişti, după cum arăta I. Bulei15, şi-au compensat slăbiciunea prin oferta ideologică, programatică, inteligent susţinută de autoritatea intelectuală a unor personalităţi precum P. P. Carp sau T. Maiorescu. De fapt, ei nu s-au desprins niciodată total de PC condus de L. Catargiu16. În 1881, cu toate că legăturile junimisto-carpiste erau rupte, aceştia au acţionat de comun acord în Cameră şi în Senat pentru a-i combate pe liberali. În anul următor, la solicitarea lui Catargiu, Maiorescu a redactat şi a semnat împreună cu aceasta un manifest electoral adresat propriilor alegători. La plecarea lui Carp în misiunea de la Viena (1882-1884), junimiştii au căzut de acord ca să rămână practic în organizarea PC, nu însă şi în aceea a comitetului de conducere. Doar perioada 1884-1888 a fost marcată de o răcire mai accentuată a legăturile dintre ei ca urmare a apropierii conservatorilor catargişti de gruparea disidentă a liberalului Gh. Vernescu, finalizată cu înfiinţarea organizaţiei politice „struţo-cămilă” numită Partidul Liberal Conservator (1884). La rândul lor, junimiştii au colaborat cu liberalii brătienişti aflaţi la putere şi s-au manifestat ca singura opoziţie din Parlament (în condiţiile părăsirii acestei instituţii de către ceilalţi conservatori şi a aderării lor la ceea ce s-a numit „Opoziţia Unită”), cauză pentru care au fost taxaţi chiar de către confraţii ideologici (precum Alex. Lahovari) cu apelativul de „opoziţie miluită”.

Aducerea din anumite considerente (de politică externă şi internă) a junimiştilor la guvernare, în 1888, a stârnit furia „vechilor” conservatori care se considerau cei mai îndreptăţiţi să primească misiunea formării cabinetului. „Manoperele” adversarilor politici, înşişi „vechii” conservatori au dus la căderea junimiştilor de la putere şi au adâncit criza în care se afla familia ideologică. Ca urmare, la 1891, a apărut cel de-al treilea partid al sistemului politic al României moderne: Partidul Constituţional, fromaţiune politică ce a gravitat mereu în jurul PC. Disensiunile au fost estompate în timpul „concentrării conservatoare” care, prin reunirea tuturor fracţiunilor în jurul lui Catargiu (1891-1896), a dat unul dintre cele mai eficiente guverne ale ţării.

Spre deosebire de „conservatorii puri” şi junimişti, gruparea takiştilor s-a bucurat de cea mai mare popularitate în rândul electoratului. Pendularea lui T. Ionescu dinspre formaţiunea liberalilor spre aceea a conservatorilor a fost privită cu suspiciune de clasa politică, dar nu a ridicat semne de întrebare în rândul electoratului fascinat de prestaţia sa discursivă. Dispariţia lui L. Catargiu (1899), precedată de cea a succesorului său Alex. Lahovari (1897), a sporit competiţia din rândul fracţiunilor conservatoare. Maşinaţiunile regalo-conservatoare (takiste) au deturnat evoluţia previzibilă a evenimentelor, potrivit căreia Carp, văzut ca urmaş firesc al defunctului Lahovari, urma să fie ales preşedinte al PC. Noul lider a devenit Gr. Gh. Cantacuzino (Nababul), om politic conservator care impunea doar prin mărimea averii. Cea mai adâncă criză cunoscută de organizaţia conservatoare s-a petrecut în 1908 când, pe fondul conflictului dintre „Take şi Petrache” – adică Take Ionescu (nerăbdătorul aspirant la preşedinţie) şi Petre P. Carp (din 1907 noul lider al conservatorilor) –, s-a ajuns, în 1908, la desprinderea celui dintâi şi a simpatizanţilor săi de PC şi înfiinţarea unui nou organism politic, Partidul Conservator-Democrat (PC-D). Programul partidului şi popularitatea liderului ei au avut drept consecinţă creşterea numărului aderenţilor şi câştigarea unui număr important de mandate în Parlament. Şi cu toate acestea, PC-D şi liderul său nu s-au bucurat de susţinerea regelui, care nu i-a încredinţat misiunea formării cabinetului preferând să păstreze sistemul de alternare a celor două partide ca garanţie a stabilităţii politice17.

Începând cu 1914, PC va intra în faza finală a dezmembrării sale în ciuda eforturilor depuse de noul său lider, Al. Marghiloman, de a spori coeziunea formaţiunii. Marile probleme supuse spre dezbatere societăţii româneşti (precum reforma agrară, cea electorală) şi neutralitatea în contextul „Marelui Război” izbucnit în 1914 i-au făcut pe conservatori să-şi strângă rândurile, dar noul context instaurat odată cu formarea României Mari nu le-a mai fost favorabil, astfel că la alegerile din 1922 nu au reuşit să obţină niciun loc în Parlament, fapt care a marcat dispariţia lor de pe eşichierul politic românesc.

Slaba organizare a PC, dezinteresul pentru antrenarea maselor în jocul politic şi preocuparea îndreptată în direcţia racolării elitelor sunt caracteristici ce ţin de un anumit mod de structurare a partidelor politice. „Defectele” specifice partidului de cadre s-au împletit cu cele particulare ale organizaţiei politice conservatoare (precum maniheismul politic al liderilor fracţiuniloor) şi au influenţat negativ evoluţia organizaţiei. Amestecul interesat al factorilor externi partidului (regele şi liberalii) nu a făcut altceva decât să-i sporească entropia.


3. Explicaţiile unei evoluţii tumultoase

Istoria agitată a conservatorilor a ridicat semne de întrebare conservatorilor înşişi precum şi celor care i-au cercetat traiectul. Potrivit acestora, cauzele care au influenţat o asemenea evoluţie a organizaţiei au fost atât de natură internă (compoziţia socială, idiosincrazii personale), cât şi externă.

Independenţa materială a membrilor partidului a fost văzută (în epocă, dar şi ulterior) drept una dintre cauzele importante ale indisciplinei existente în organizaţie. Potrivit lui M. Eminescu, conservatorii lipsiţi de grija zilei de mâine, căci nu cunoşteau „elementul zilei, al constrângerii prin nevoi şi sărăcie”, aveau puterea să refuze „disciplina slugarnică”. După părerea lui I. Bulei18, deţinerea de proprietăţi imobiliare (pământuri), aflate la adăpost de sancţiunile politice, constituia plasa de siguranţă a conservatorilor asigurându-le independenţa de mişcare. Consecinţa directă a acestei bunăstări a fost, susţinea autorul, afirmarea până la anarhie a individualismului şi a libertăţii. De pildă, atunci când se supăra, L. Catargiu îşi prezenta demisia şi se retrăgea la Golăşei (la moşia sa), iar P. P. Carp pleca şi el, la rându-i, la proprietatea lui de la Ţibăneşti (deşi potrivit lui L. Papuc19, aceste retrageri păreau mai curând a fi consecinţele unui calcul şi nu ale unor supărări). Dar tot ei, atunci când nu erau de acord cu regele, aveau curajul să-l înfrunte direct: „Aiasta nu se poate” (L. Catargiu) sau după cum i-a spus Carp: „C’est le tort que votre Majesté a eu”, iar apoi pentru a îndulci situaţia: „Mais du reste Votre Majesté peut céder parce qu’Elle est permanent et élu à un lendemain, tandis que nous autres ministress, nous n’avons qu’aujourd’hui”20.

Lupta pentru şefia partidului dusă de către diferitele personalităţi conservatoare s-a repercutat negativ asupra unităţii formaţiunii. După cum sublinia încă de la 1869 periodicul conservator Pressa, familia conservatoare deţinea numeroşi „oameni plini de merit şi de capacitate”, dar fiecare îşi dorea a fi „cap al Partidului”21. De-a lungul întregii sale istorii, PC a fost bulversat de manifestarea idiosincraziilor dintre Carp şi Catargiu, gen. Manu (care s-a opus unei eventuale fuziuni junimisto-conservatoare ce ar fi semnificat, după propria-i exprimare, cu „junimistificarea” organizaţiei politice conservatoare)22 şi Carp, Take Ionescu şi Carp („Take” şi „Petrache”), N. Filipescu şi Alex. Marghiloman.

Răul politic identificat de A.-P. Iliescu în viaţa politică românească modernă şi contemporană şi care îmbracă forma maniheismului politic a fost prezent, cred, şi în interiorul acestei formaţiuni politice. Perceperea concurentului politic (confrate ideologic de data aceasta) ca pe un rău absolut care trebuia izolat, boicotat, distrus cu orice chip a transformat de multe ori competiţia politică dintr-un joc într-o confruntare de sumă zero. Căderea de la putere a unor guverne conservatoare (ca de pildă cel junimist din 1888-1889 şi a celui condus de Carp, în 1900-1901) şi manevrele în acţiunea de alegere a preşedintelui partidului din 1899 au fost provocate de maniheismul politic manifestat de către „vechii” conservatori (catargişti) faţă de cei „noi” (junimişti). Aşa cum atitudinea „noilor” conservatori (de pe lângă Carp) faţă de takişti a fost tot una maniheistă – cu o anumită ocazie, Carp a declarat că nu-şi va sfârşi cariera politică până când nu va demonstra că Take nu era un om politic. Neputinţa catargiştilor de a-i asimila şi flanca în interiorul organizaţiei pe junimişti a dus la retragerea acestora din formaţiune şi la crearea unui partid atipic precum Partidul Liberal Conservator (1884) şi mai târziu la apariţia firavului Partid Constituţional (1891). Aceste atitudini maniheiste, specifice organizaţiei politice a conservatorilor, au zdruncinat, cred, cel mai puternic soliditatea construcţiei, au îndepărtat electoratul prin impresia de partid aflat în derivă şi au contribuit cel mai mult la dispariţia formaţiunii (în 1922).

Fragilitatea partidului provocată de manihesimul politic manifestat de diferitele personalităţi conservatoare a fost amplificată, cred, de încă o cauză ce ţinea de natura lui structurală. Potrivit perspectivei structurale enunţată de către M. Duverger23, partidele de cadre, întâlnite mai ales în regimurile electorale cenzitare, prezintă următoarele caracteristici: atenţia acordată racolării elitei financiare, administrative, intelectuale (posesoare de capital de imagine şi finanţe pentru susţinerea campaniilor electorale) şi dezinteresul pentru mase (care nu aveau influenţă politică); inexistenţa unui sistem de înregistrare a membrilor aderenţi sau a unei perceperi regulate a cotizaţiei; slabă centralizare şi articulare. Din acest unghi, consider că PC a fost unpartid de cadre: slaba sa organizare (deficitul de filiale din localităţile României mici), dezinteresul pentru antrenarea maselor („uliţei”) în jocul politic (reţinere explicată şi prin ideologia sa) şi atragerea personalităţilor în cadrul său au constituit trăsături specifice unui anumit mod de structurare şi nu defecte ce au aparţinut strict PC.

Vulnerabilitatea PC provocată de factorii interni (tipologia partidului, maniheismul politic) a fost amplificată şi de o serie de factori externi, precum regele şi liberalii. Depăşindu-şi rolul de arbitru al competiţiei politice şi devenind jucător, regele s-a implicat în anumite momente cheie ale istoriei organizaţiei politice conservatoare, fapt cu consecinţe destabilizatoare pentru soliditatea partidului. De pildă, în 1898, cu prilejul unei audienţe pe care Carp o avea la rege, acesta i-a solicitat să-l „debaraseze” de G. Panu, ce se bucura de sprijinul lui Catargiu şi Filipescu, pentru noul guvern. Cererea regală a fost satisfăcută, dar preconizata apropiere dintre catargişti şi constituţionali (junimişti) a eşuat. Apoi, alegerea lui Gh. Gr. Cantacuzino (1899) în fruntea PC în detrimentul lui Carp se pare că a fost făcută cu încuviinţarea regelui, idee întâlnită la Maiorescu şi prezentată ca certă de către liberalul Vasile Lascăr24. Relaţiile dintre regele Carol I şi P. P. Carp nu au fost prea cordiale, probabil din pricina stilului direct al junimistului de a spune lucrurilor pe nume indiferent de auditoriu. Despre el, Carol I afirma că „dă oamenilor peste nas”25 sau, după cum i-a mărturisit lui N. Filipescu, l-a incomodat atât de tare că „niciodată nu s-a simţit mai puţin rege decât în timpul guvernării lui Carp”26 (1910-1912).

Liberalii au contribuit şi ei la sporirea gradului de entropie al organizaţiei conservatorilor. Din calcule de competiţie politică, I. C. Brătianu atrăgea de partea sa toate personalităţile promiţătoare din tabăra conservatoare. Potrivit lui Eminescu27, efectul demersului liberal era acela „de a izola o seamă de oameni eminenţi, a steriliza activitatea lor în viaţa publică, deşi mulţi dintre ei aveau tocmai calităţile necesare pentru a o determina în folosul ţării”. Astfel s-au petrecut lucrurile în privinţa lui D. Ghica şi V. Boerescu (1878), a junimiştilor (în 1881) şi a propunerii (se pare că intenţionat formulată pentru a fi refuzată) de participare la proclamarea regatului (1881) adresată nu conducerii conservatoare, ci junimistului Carp (care refuzase intrarea în PC).

Toate aceste elemente au influenţat în mod negativ soliditatea formaţiunii politice şi comportamentul ei pe scena politică românească. Cu toate că a participat activ la efortul de modernizare a societăţii româneşti, oferind soluţii coerente cu propria ideologie la problemele ivite, din cauza avansatei sale slăbiciuni organizatorice PC nu a mai reuşit să capteze încrederea electoratului, dispărând pentru totdeauna de pe eşichierul politic (actualul Partid Conservator nu poate fi considerat urmaş al PC-ului din modernitatea politică românească). Efectele dureroase ale acestei dispariţii au fost resimţite curând în epoca interbelică prin ocuparea locului rămas gol de către forţele de extremă dreapta.


Concluzii

Partidul Conservator, cel de-al doilea partid al sistemului politic al României moderne, a fost organizat potrivit aceloraşi principii ca şi formaţiunile politice occidentale, prezentându-se ca o reuniune de cluburi, mai puternice sau mai slabe în funcţie de apropierea de guvernare. Istoria destul de agitată a formaţiunii politice a fost influenţată de factori interni (statutul de partid de cadre, maniheismul politic al elementelor cu vizibilitate din lumea conservatoare ş. a.) şi externi (regele şi liberalii). Tipul de partid politic în care s-a încadrat s-a făcut „responsabil” de o anumită săbiciune a acestuia, precum slaba articulare organizatorică, dezinteresul pentru antrenarea „uliţei” în jocul politic sau racolarea elitelor. Dar, fragilitatea sa a fost sporită îndeosebi de trăsătura specific românească a partidului şi anume concurenţa maniheistă a celor mai importante personalităţi conservatoare pentru şefia formaţiunii. Amestecul interesat al forţelor externe formaţiunii politice nu a făcut altceva decât să sporească entropia în care acesta se afla.

 

BIBLIOGRAFIE
BULEI, Ion, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, Bucureşti: Politică, 1987.
CARP, Petre P., Discursuri parlamentare, ediţia Marcel Duţă, Bucureşti: „Grai Şi Suflet – Cultura Naţională”, 2000.
Conservatorul, nr. 126, 12 iunie 1913
CRISTESCU, Sorin, Corespondenţa personală a lui Carol I, Bucureşti: Tritonic, 2005.
DUVERGER, Maurice, Le partis politiques, Paris: Librairie Armand Colin, 1976.
GANE, Constantin, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, vol. II, Bucureşti: Editura Ziarului „Universul”, 1936.
HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Bucureşti: Humanitas, 1994.
IORDACHE, Anastasie, Originile şi constituirea Partidului Conservator din România, Bucureşti: Paideia, 1999.
MAIORESCU, Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţia Stelian Neagoe, Bucureşti: Humanitas, 1994.
ORNEA, Zigu, Junimea şi junimismul, vol. I, II, (Bucureşti: Minerva, 1998).
PAPUC, Liviu, Marginalii junimiste, Iaşi: Timpul, 2003.
Pressa, nr. 71/1869.
SCURTU, Ioan, ALEXANDRESCU, Ion, BULEI, Ion, MAMINA, Ion, STOICA, Stan, Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, Bucureşti: Meronia, 2003.
STAN, Apostol, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-1877), Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
RUSSU, Vasile, Consideraţii privind constituirea Partidului Conservator din România, Iaşi: Analele Universităţii „Al. I. Cuza”, 1972.

 

NOTE

1 Ion Bulei, „Despre apariţia şi rolul partidelor politice” în Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Stan Stoica, Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, (Bucureşti: Meronia, 2003), 9-15.
2 Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, (Bucureşti: Politică, 1987).
3 Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, vol. I, II, (Bucureşti: Minerva, 1998).
4Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-1877), (Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979).
5Anastasie Iordache, Originile şi constituirea Partidului Conservator din România, (Bucureşti: Paideia, 1999).
6 Maurice Duverger, Le partis politiques, (Paris: Librairie Armand Colin, 1976), 120-126.
7 Stan, Grupări şi curente,208-217.
8 Conservatorul, nr. 126, 12 iunie 1913, p. 1, apud Iordache,Originile, 256.
9 Stan, Grupări şi curente, 429-430.
10 Din perspectiva lui V. Russu, PC s-a constituit, formal, în împrejurările agitate ale anilor 1870-1871. A se vedea V. Russu, Consideraţii privind constituirea Partidului Conservator din România, în Analele Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (serie nouă), tomul XVIII, anul 1972, 141.
11 Bulei, Sistemul politic, 22.
12 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţia Stelian Neagoe, (Bucureşti: Humanitas, 1994), 264.
13 P. P. Carp, Discursuri parlamentare, ediţia Marcel Duţă, (Bucureşti: „Grai Şi Suflet – Cultura Naţională”, 2000), 307.
14 Iordache, Originile şi constituirea, 267.
15 Bulei, Sistemul, 35.
16 Bulei, Sistemul politic, 40.
17 Keith Hitchins, România 1866-1947, (Bucureşti: Humanitas, 1994), 136.
18 Bulei, Sistemul politic, 19,20.
19 Liviu Papuc, Marginalii junimiste, (Iaşi: Timpul, 2003), 192.
20 Bulei, Sistemul politic, 224.
21 „Pressa”, nr. 71/1869, apud Stan, Grupări şi curente, 209.
22 Bulei, Sistemul politic, 219.
23 Duverger, Le partis, 120-129.
24 Bulei, Sistemul politic, 202.
25 S. Cristescu, Corespondenţa personală a lui Carol I, (Bucureşti: Tritonic, 2005), 396.
26 Constantin Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, vol. II, (Bucureşti: Editura Ziarului „Universul”, 1936), 469.
27 M. Eminescu, „Pita lui Vodă” apud Bulei, Sistemul politic, 20.


SILVIA BOCANCEA – A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” (1996) şi studiile masterale, Sisteme şi Politici Publice Locale (2001). Îşi finalizează teza de doctorat în istorie, cu tema „P. P. Carp – dimensiune politică, morală şi spirituală”. În prezent, este lector drd. la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Domenii de interes: istorie politică, naţionalisme. A publicat: „Era Nouă – un proiect de modernizare a României” (2009) în Anuarul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi; „P. P. Carp. Cariera politică a unui conservator convins” în Sfera Politicii, nr. 11/ noiembrie 2010, „A lawmaker in the modern age. P. P. Carp” în Jurnalul de Studii Juridice, nr. 1-2/ iunie 2011.




Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus