Alegerile parlamentare din 2012, desfășurate în contextul social tensionat generat de politica de austeritate promovată după criza financiară din 2008-2010 de președintele Băsescu și guvernul Boc, s-au soldat cu victoria zdrobitoare a adversarilor tandemului Băsescu-Boc, reuniți în Uniunea Social Liberală (USL). Dincolo însă de răsturnarea politică produsă de scrutin, pentru prima oară după 1990, un partid nou constituit reușea să se califice în parlament, și încă pe poziția a treia a clasamentului electoral, foarte aproape de partidul premierului Boc. Succesul electoral al nou-venitului Partidul Poporului-Dan Diaconescu (PPDD) părea astfel să alăture România țărilor (vest)europene unde deja dominația forțelor politice tradiționale era contestată de actorii electorali ai „noului curent politic“, de tip anti-sistem[1].

Contestarea partidelor tradiționale nu reprezenta însă o noutate în politica românească postcomunistă. Un precedent îl constituise Partidul România Mare (PRM), care promovase un discurs naționalist și xenofob, însoțit de critici vehemente la adresa establishmentului politic[2]. Poziționarea sa anti-sistem nu a exclus însă participarea la mecanismele de susținere a puterii, PRM făcând parte din așa-numitul „patrulater roșu“, alături de PDSR, PUNR și PSM, care a asigurat susținerea parlamentară a guvernului Văcăroiu (1992-1996).

Revenind la scrutinul din 2012, chiar dacă PPDD nu era un veritabil exponent al acestei noi politici, parlamentarii săi provenind în mare parte din indezirabilii partidelor tradiționale, performanța sa reprezenta un semn al schimbărilor politice ce aveau să fie consemnate de următoarele alegeri parlamentare.

Este ceea ce ne propunem să punem în evidență în continuare, analizând raporturile dintre partidele tradiționale, ale establishmentului politic, și cele noi, anti-sistem, ca premisă a complexului an electoral 2024.

*

Distincția dintre sistem și anti-sistem în politica românească se conturează progresiv, pe fondul nemulțumirii față de establishment-ul politic și al presiunii pentru reformarea scenei partidiste. Tendința devine vizibilă la alegerile prezidențiale din 2014, se accentuează prin schimbările politice și legislative din 2015 și capătă o expresie explicit anti-establishment odată cu protestele post-Colectiv. Alegerile din 2016 devin astfel primul test important al transpunerii acestei contestări în competiția dintre partide.

În termenii competiției partidiste, această opoziție privește în primul rând raportul dintre partidele tradiționale – formațiuni consolidate în sistemul parlamentar și guvernamental, cu rol central în structurarea competiției politice – și actorii care își construiesc identitatea prin contestarea establishment-ului politic[3]. Contestarea produsă inițial în afara sistemului partidist începe să fie transferată în interiorul mecanismelor reprezentative, prin apariția unor noi formațiuni și prin participarea electorală.

Protestele din 2015, consecutive tragediei de la clubul Colectiv, au avut o pregnantă componentă anti-sistem (anti-establishment politic) și au produs un șoc la nivelul sistemului partidist, afectând poziția actorilor dominanți.

Un efect imediat al protestelor a fost retragerea temporară a partidelor tradiționale din prim-planul guvernării. Demisia guvernului Ponta, în noiembrie 2015, a deschis o perioadă de consultări în care, alături de partidele parlamentare, au fost implicați în premieră și reprezentanți ai societății civile. În condițiile în care principalele formațiuni politice au evitat asumarea directă a guvernării, s-a conturat soluția unui cabinet tehnocrat. Desemnarea lui Dacian Cioloș și învestirea, în aceeași lună, a unui guvern format din miniștri fără apartenență partinică au marcat astfel o retragere, fie și temporară și tactică, a partidelor consacrate din exercitarea directă a guvernării. Această retragere nu a însemnat însă pierderea controlului instituțional al partidelor asupra procesului politic: guvernul Cioloș depindea de votul și susținerea formațiunilor parlamentare, care au rămas actorii indispensabili ai funcționării sale[4].

În paralel, competiția politică a cunoscut și o deschidere la nivel instituțional. Modificările legislative din 2015 (care au vizat legea partidelor, legea electorală și legea finanțării campaniilor) au urmărit creșterea competitivității electorale și deschiderea scenei politice, între altele prin reducerea barierelor pentru constituirea unor noi partide[5]. În același timp însă, partidele tradiționale și-au păstrat capacitatea de a influența regulile jocului și de a adapta schimbarea propriilor interese. Tocmai de aceea, liberalizarea competiției nu a însemnat automat destructurarea establishment-ului.

Alegerile locale din 2016 au reprezentat primul test relevant al acestei tensiuni. La nivel național, Partidul Social Democrat (PSD) a câștigat scrutinul, obținând 34,84% din voturile pentru primari, 33,64% pentru consiliile locale și 35% pentru consiliile județene. Partidul Național Liberal (PNL) s-a clasat pe poziția a doua, cu ponderi electorale de 31,50% la primari, 29,60% la consiliile locale și 30,64% la consiliile județene. Cele două formațiuni au concentrat astfel aproximativ două treimi din opțiunile electorale. Și în ceea ce privește conducerea consiliilor județene, pozițiile au revenit în principal PSD și PNL, cu excepția județelor în care Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) deținea o poziție dominantă.

Această distribuție a voturilor și a pozițiilor de putere la nivel local a confirmat, în ansamblu, reziliența partidelor tradiționale. Scrutinul nu a validat dorința de „resetare a sistemului partidist“ exprimată după Colectiv, iar partidele clasice și-au reconfirmat poziția dominantă. Totuși, rezultatul din București a oferit un prim indiciu al apariției unei alternative. Aici Uniunea Salvați Bucureștiul (USB), formațiune politică proaspăt înființată, a devansat PNL și s-a diferențiat explicit de partidele postcomuniste tradiționale atât prin originea sa civică, cât și prin discurs. Formațiunea a apărut ca expresie politică a unei nevoi de reprezentare, iar mesajul său s-a construit în opoziție cu partidele mainstream și cu vechea clasă politică.

 

T.1. Rezultatele alegerilor locale din 2016

Camera Deputaților Senat
Voturi Mandate Voturi Mandate
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
PSD 1.705.786 28,90 110 33,33 1.732.289 29,32 47 34,56
PNL 1.486.402 25,19 93 28,18 1.511.227 25,58 41 30,15
USR PLUS 906.965 15,37 55 16,67 936.854 15,86 25 18,38
AUR 535.831 9,08 33 10,10 541.938 9,17 14 10,29
UDMR 339.030 5,74 21 6,36 348.262 5,89 9 6,62
Total 4.974.014 84,28 312* 100 5.070.570 100 136 100

 

Privite în ansamblu, alegerile locale din 2016 au conturat astfel o situație ambivalentă. Partidele tradiționale, deși contestate și aflate în defensivă, și-au conservat pozițiile dominante, dar atractivitatea lor electorală a scăzut. Deși protestele post-Colectiv au avut o puternică rezonanță națională și au afectat poziția establishmentului politic, efectele lor asupra competiției partidiste s-au manifestat mai ales în București, unde afirmarea USB a oferit o alternativă la partidele tradiționale. Dacă reperul îl constituie însă destructurarea establishmentului și o restructurare profundă a sistemului partidist, schimbarea produsă în acel moment a rămas limitată.

Miza s-a mutat astfel către alegerile parlamentare din decembrie 2016, care urmau să testeze „capacitatea establishment-ului politic de a rezista în fața asaltului noilor concurenți politici“[6] apăruți pe fondul valului protestatar din 2015. Transformarea USB, principalul exponent al acestui curent politic, în Uniunea Salvați România (USR) a mutat această competiție de la nivel local la nivel național. Noul partid și-a păstrat profilul reformist și discursul anticorupție[7], dar s-a poziționat totodată în interiorul competiției pentru guvernare, susținând un nou mandat pentru Dacian Cioloș. Astfel, actorul format pe fondul contestării establishment-ului începea să se instituționalizeze și să concureze partidele tradiționale pe terenul electoral.

Apariția USR a modificat și relațiile dintre actorii deja existenți. În campania pentru alegerile parlamentare, competiția s-a structurat în bună măsură în jurul a două blocuri, cu USR și PNL de o parte și PSD de cealaltă. Pentru PNL, noua formațiune reprezenta o concurență suplimentară în zona opoziției față de PSD și a electoratului favorabil schimbării politice, în timp ce PSD a rămas principalul partid capabil să își conserve o bază electorală largă și să aspire la poziția dominantă în sistem.

Rezultatele scrutinului au confirmat avantajul net al PSD. La Camera Deputaților, social-democrații au obținut 45,47% din voturi și 154 de mandate, iar la Senat 45,67% și 67 de mandate. PNL s-a clasat pe poziția a doua, cu 20,04% din voturi la Camera Deputaților și 20,41% la Senat. USR, aflat la prima participare la un scrutin parlamentar, a obținut 8,87%, respectiv 8,92%, devenind al treilea partid ca pondere electorală. Configurația parlamentară a fost completată de UDMR, ALDE și PMP, fiecare cu ponderi electorale situate între aproximativ 5% și 6%.

 

T.2. Rezultatele alegerilor parlamentare din 2016

Camera Deputaților Senat
Voturi Mandate Voturi Mandate
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
PSD 3.204.864 45,47 154 46,80 3.221.786 45,67 67 49,26
PNL 1.412.377 20,04 69 20,97 1.440.193 20,41 30 22,05
USR 625.154 8,87 30 9,11 629.375 8,92 13 9,55
UDMR 435.969 6,18 21 6,38 440.409 6,24 9 6,61
ALDE 396.386 5,62 20 6,07 423.728 6,00 9 6,61
PMP 376.891 5,34 18 5,47 398.791 5,65 8 5,88
Total 7.047.384 100 312* 100 7.052.966 100 136 100

*Nu include cele 17 mandate (5,17%) alocate organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale
altele decât cea maghiară, cf. art. 62, alin. (2) din Constituția României.

 

Această configurație a evidențiat reziliența partidelor tradiționale. Alegătorii au legitimat din nou formațiunile cu existență parlamentară anterioară scrutinului, asigurând „continuitatea sistemului partidocratic“. În același timp, intrarea USR în Parlament, aflat la prima sa campanie electorală națională, a reprezentat o victorie de etapă în fața partidelor tradiționale și confirmarea faptului că un actor diferit „genetic, organizațional și comportamental“ de partidele mainstream putea dobândi relevanță la nivel național[8].

Raportul de forțe rezultat în urma alegerilor a permis PSD să revină la guvernare împreună cu Alianța Liberalilor Democrați (ALDE), dizidență a PNL[9]. Cele două formațiuni dispuneau de 52,89% din mandatele Camerei Deputaților și 55,88% din cele ale Senatului, iar guvernul PSD-ALDE, condus de Sorin Grindeanu, a primit 295 de voturi la învestitură, reprezentând 63,44% din totalul parlamentarilor.

În ansamblu, alegerile și formula de guvernare rezultată în decembrie 2016 nu au produs ruptura sugerată de protestele din anul precedent, ci au avut caracterul unei „restaurații politice“: PSD a revenit în poziția de partid dominant al sistemului. Tocmai această revenire a oferit resortul unei noi etape de contestare, materializată în protestele din 2017-2019.

Această nouă fază este importantă pentru evoluția raportului dintre sistem și anti-sistem deoarece contestarea nu a rămas exclusiv în stradă. Protestele au suplinit, într-o anumită măsură, forța limitată a opoziției parlamentare și au exercitat presiune asupra majorității PSD-ALDE, fără a determina însă direct schimbarea guvernării. În acest sens, ruptura dintre contestarea civică și mecanismele reprezentative nu a fost una definitivă. Dimpotrivă, tensiunea acumulată în spațiul protestatar s-a transferat ulterior în competiția electorală.

Alegerile europene din 2019 au oferit expresia cea mai clară a acestei transformări. PNL s-a clasat pe primul loc, cu 27% din voturi, urmat de PSD, cu 22,50%, și de Alianța USR-PLUS[10], cu 22,36%, la numai 0,14 puncte procentuale în urma PSD. Partidul Pro România, desprins din PSD,[11] a obținut 6,44%, PMP 5,76%, iar UDMR 5,26%, în timp ce ALDE, cu 4,11%, nu a trecut pragul electoral.

 

T.3. Rezultatele alegerilor europarlamentare din 2019

Voturi Mandate
Nr. % Nr. %
PNL 2.449.068 27,00 10 30,30
PSD 2.040.756 22,50 9 27,27
Alianța 2020 2.028.236 22,36 8 24,24
Pro România 583.916 6,44 2 6,10
PMP 522.104 5,76 2 6,10
UDMR 476.777 5,26 2 6,10
ALDE 372.760 4,11 – –
Alții 596.196 6,57 – –
Total 9.069.822 100 33 100

Dincolo de răsturnarea politică stânga-dreapta, ascensiunea Alianței USR-PLUS a reafirmat astfel tendința de reînnoire a sistemului partidist anunțată încă din 2016. Cele două formațiuni, contestatare ale partidelor tradiționale și ale clasei politice „vechi“, au capitalizat protestele, beneficiind de un discurs anti-establishment. Totuși, partidele tradiționale au rămas în prim-planul scenei politice, chiar dacă ponderea lor cumulată a scăzut și raporturile de forță dintre ele s-au modificat. Scrutinul a evidențiat astfel simultan ascensiunea actorilor anti-sistem și persistența partidelor mainstream.

Din această perspectivă, perioada analizată nu marchează înlocuirea sistemului partidist existent, ci mai curând transformarea structurii competiției politice. Contestarea anti-establishment este treptat absorbită de mecanismele democrației reprezentative: din stradă, ea se transferă către partide și alegeri. În 2016, partidele tradiționale își conservă dominația, în timp ce USR dobândește relevanță parlamentară; în 2019, USR-PLUS își consolidează poziția și capitalizează electoral o parte a contestării dezvoltate în anii anteriori. Fenomenul #rezist contribuie la această evoluție, protestul fiind convertit în participare electorală, fără ca această componentă anti-establishment să se situeze în afara mecanismelor democrației reprezentative.

Astfel, clivajul sistem – anti-sistem devine relevant nu pentru că ar separa actorii care acceptă regulile democratice de cei care le resping, ci pentru că reconfigurează competiția dintre partidele consacrate și noii challengeri anti-establishment. Schimbarea nu constă în dispariția partidelor tradiționale, ci în diminuarea capacității lor de a monopoliza reprezentarea politică și în apariția unor competitori care își construiesc legitimitatea prin contestarea vechii clase politice. Alegerile din 2016 și 2019 indică astfel două etape ale aceluiași proces: mai întâi pătrunderea noilor actori în sistem, apoi consolidarea lor ca actori relevanți ai competiției politice.

Alegerile parlamentare din 2020 au introdus o nouă etapă în această evoluție. Partidele tradiționale au rămas în centrul sistemului, PSD și PNL concentrând împreună puțin peste jumătate din voturi, însă competiția s-a diversificat prin consolidarea USR-PLUS și apariția unui nou challenger. Aflat deja la a doua experiență parlamentară, USR-PLUS nu mai avea statutul de actor exterior establishment-ului pe care îl avusese USR în 2016. În schimb, AUR, formațiune cu origini extraparlamentare și discurs explicit anti-sistem[12], a intrat pentru prima dată în Parlament, după o campanie construită inclusiv pe contestarea măsurilor adoptate în contextul pandemiei.

 

T.4. Rezultatele alegerilor parlamentare din 2020

Camera Deputaților Senat
Voturi Mandate Voturi Mandate
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
PSD 1.705.786 28,90 110 33,33 1.732.289 29,32 47 34,56
PNL 1.486.402 25,19 93 28,18 1.511.227 25,58 41 30,15
USR PLUS 906.965 15,37 55 16,67 936.854 15,86 25 18,38
AUR 535.831 9,08 33 10,10 541.938 9,17 14 10,29
UDMR 339.030 5,74 21 6,36 348.262 5,89 9 6,62
Total 4.974.014 84,28 312* 100 5.070.570 100 136 100

*Nu include cele 18 mandate (5,45%) alocate organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale altele decât cea maghiară

 

PSD s-a clasat pe primul loc, urmat la mică distanță de PNL, cele două formațiuni concentrând împreună puțin peste jumătate din voturi. USR-PLUS a ocupat poziția a treia, la o distanță semnificativă de primele două partide, configurația parlamentară fiind completată de AUR și UDMR.

Spre deosebire de USR, a cărui afirmare politică fusese legată de mobilizarea civică anticorupție și de revendicările privind reformarea clasei politice, AUR a reprezentat o altă expresie a contestării establishmentului. Formațiunea a valorificat nemulțumirile generate de gestionarea pandemiei, dar și teme naționaliste, conservatoare și suveraniste, construindu-și identitatea politică prin opoziția față de partidele tradiționale. Astfel, apariția AUR nu a însemnat doar intrarea unui nou competitor în sistemul partidist, ci și diversificarea formelor de contestare anti-establishment. Dacă USR își construise profilul în principal în jurul revendicării reformării sistemului politic, AUR a formulat o contestare mai largă, cu o pronunțată componentă identitară și național-conservatoare[13].

Deși din punct de vedere matematic PSD a câștigat alegerile, social-democrații au rămas în afara formulei de guvernare. Majoritatea s-a construit în jurul PNL, USR-PLUS și UDMR, care au semnat un acord de guvernare și au susținut învestirea guvernului condus de liberalul Florin Cîțu.[14] Elementul inedit al noii guvernări îl reprezintă cooptarea partidului anti-sistem USR-PLUS, devenit partener al partidelor tradiționale PNL și UDMR.

Această configurație indică faptul că distincția sistem – anti-sistem nu dispare odată cu instituționalizarea unui challenger, ci se reconfigurează prin apariția unor noi actori contestatari. În același timp, pe măsură ce un challenger se instituționalizează și devine parte stabilă a competiției parlamentare, spațiul contestatar poate fi ocupat de noi actori, care formulează alte teme și alte forme de critică a establishmentului. Accesul în Parlament marchează integrarea unui asemenea partid în sistemul politic instituțional, fără să presupună însă renunțarea la poziționarea sa contestatară. Participarea la guvernare aduce în prim-plan raportul dintre revendicările reformiste care au contribuit la afirmarea partidului și capacitatea acestuia de a le transpune în practică, în condițiile exercitării puterii.

Noua formulă guvernamentală, cu compoziția sa contradictorie sistem – anti-sistem, nu și-a putut proba viabilitatea politică, încheindu-și mandatul la nici un an de la constituire.[15] Tehnic, guvernul Cîțu a fost demis ca urmare a succesului moțiunii de cenzură inițiată de USR și AUR, dar cauza ei a fost conflictul politic dintre „vechiul“ PNL și „noul“ USR, manifestat pe tot parcursul perioadei de guvernare, în principal ostilitatea liberalilor în raport cu activitatea ministrială a USR.

Practic, efectul politic al moțiunii de cenzură l-a reprezentat eliminarea USR de la guvernare și constituirea noii majorități parlamentare a PSD, PNL și UDMR, partidele tradiționale ale sistemului politic postcomunist. Astfel, PSD a revenit la guvernare alături de PNL și UDMR, altfel adversari ideologici, dar uniți sub stindardul politic al „stabilității politice“. Obiectiv consemnat în acordul politic semnat de liderii celor trei partide, prin proiectarea acestei coaliții ca soluție politică a proximelor alegeri parlamentare. Până atunci, coaliția și-a probat stabilitatea prin respectarea mecanismului rotației premierilor, Marcel Ciolacu, liderul PSD, preluând postul de prim-ministru de la președintele PNL, Nicolae Ciucă, în iunie 2023, e drept cu costul retragerii UDMR.

Fără a putea contesta câștigul stabilității guvernamentale, trebuie subliniat că schimbarea politică din decembrie 2021, care a redesenat post-factum compoziția politică a parlamentului, a avut semnificația unei noi restaurații a puterii partidelor tradiționale ale sistemului. Totodată, a evidențiat strategia acestor partide ca răspuns la ascensiunea partidelor anti-sistem, dispuse să renunțe la specificitatea lor politică în numele blocării accesului la putere al noilor veniți pe scena parlamentară.

Colaborarea dintre PSD și PNL a avut însă consecințe și asupra poziționării partidelor contestatare. Asocierea la guvernare a partidelor tradiționale a redus diferențierea politică dintre acestea și a creat un context favorabil consolidării discursului anti-sistem. În această nouă configurație, AUR a putut să-și construiască opoziția nu doar față de o anumită majoritate guvernamentală, ci față de ansamblul partidelor care dominaseră sistemul politic postcomunist.

În același timp, poziționarea USR a evidențiat limitele opoziției inițiale dintre sistem și anti-sistem. După participarea la guvernare, formațiunea nu mai putea să se prezinte ca o alternativă la partidele tradiționale în aceeași măsură ca în momentul apariției sale, chiar dacă revenirea în opoziție i-a permis reluarea discursului critic la adresa acestora. Spre deosebire de USR, AUR și-a conservat profilul contestatar, combinând opoziția parlamentară cu mobilizarea protestatară și cu un discurs de respingere a establishmentului politic. Diferențierea dintre cele două formațiuni a devenit astfel tot mai evidentă, atât sub aspectul temelor politice promovate, cât și al modalităților de raportare la sistem.

Noua configurație politică evidențiază astfel coexistența a două procese: consolidarea puterii guvernamentale a partidelor tradiționale și afirmarea unui nou actor anti-establishment. Ascensiunea AUR, confirmată și de sondajele de opinie, care indică o intenție de vot de 19,5%, comparativ cu 11,9% pentru USR[16], sugerează că restaurarea puterii PSD și PNL nu echivalează cu diminuarea contestării sistemului, ci poate contribui la reconfigurarea acesteia. Clivajul sistem – anti-sistem dobândește astfel o nouă expresie, în condițiile în care USR a parcurs deja o etapă de integrare în mecanismele guvernării, iar AUR își consolidează poziția prin contestarea establishmentului politic.

Bibliografie

Daniel Buti, Adrian Constantin, “Is Fascism on the Rise in Romania? An Analysis of the Political Program of the Alliance for the Union of Romanians (AUR)“, Holocaust. Studii și cercetări, 1(14) (2021): 291-307.

Dragoș Dragoman, “‘Save Romania’ Union and the Persistent Populism in Romania“, Problems of Post-Communism, 68(4) (2021): 303-314.

Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu, “A Rising Populist Star: The Emergence and Development of the PPDD in Romania“, Journal of Contemporary Central and Eastern Europe, 22(2) (2014): 181-197.

Alina Mungiu-Pippidi, “The Return of Populism – The 2000 Romanian Elections“, Government and Opposition, 36(2) (2001): 230-252.

Alexandru Radu, Daniel Buti, Statul sunt eu! Participare protestatară vs. democrație reprezentativă în România postcomunistă, ed. a 2-a revizuită (București: Pro Universitaria, 2019).

Andreas Schedler, “Anti-Political-Establishment Parties“, Party Politics, 2(3) (1996): 291-312.

Sorina Soare, Claudiu Tufiș, “Phoenix Populism: Radical Right Parties’ Mobilization in Romania after 2015“, Problems of Post-Communism, 66(1) (2019): 8-20.

[1] Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu, “A Rising Populist Star: The Emergence and Development of the PPDD in Romania“, Journal of Contemporary Central and Eastern Europe, 22(2) (2014): 181-197.

[2] Alina Mungiu-Pippidi, “The Return of Populism – The 2000 Romanian Elections“, Government and Opposition, 36(2) (2001): 230-252.

[3] Andreas Schedler, “Anti-Political-Establishment Parties“, Party Politics, 2(3) (1996): 291-312.

[4] Pentru detalii vezi Alexandru Radu, Daniel Buti, Statul sunt eu! Participare protestatară vs. democrație reprezentativă în România postcomunistă, ed. a 2-a revizuită (București: Pro Universitaria, 2019).

[5] Conform modificărilor aduse Legii partidelor politice, numărul minim al membrilor fondatori a fost redus la numai trei (de la 25.000 anterior), fiind eliminate, totodată, condițiile care împiedicau constituirea de partide locale și regionale.

[6] Radu, Buti, Statul, 209.

[7] Dragoș Dragoman, “‘Save Romania’ Union and the Persistent Populism in Romania“, Problems of Post-Communism, 68(4) (2021): 303-314.

[8] Radu, Buti, Statul, 211.

[9] S-a constituit în 2014, sub numele inițial de PRL sub conducerea ex-președintelui liberal Călin Popescu-Tăriceanu.

[10] Alianța USR-PLUS a apărut în februarie 2019, prin asocierea USR, condusă de Dan Barna, și Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate (PLUS), condus de Dacian Cioloș.

[11] Partidul Pro România a apărut în 2017, inițial ca proiect politic al lui Daniel Constantin, fost copreședinte ALDE, căruia i s-a alăturat ulterior Victor Ponta, după ruptura acestuia de PSD. În septembrie 2017, Victor Ponta, exclus în luna iunie din PSD, în contextul conflictului cu Liviu Dragnea și al crizei politice care a dus la căderea guvernului Grindeanu, s-a alăturat formațiunii Pro România, devenind parte a conducerii acesteia, alături de deputații Daniel Constantin și Sorin Cîmpeanu.

[12] Despre persistența, în afara Parlamentului, a unui spațiu politic al dreptei radicale populiste în România după 2015, vezi Sorina Soare, Claudiu Tufiș, “Phoenix Populism: Radical Right Parties’ Mobilization in Romania after 2015“, Problems of Post-Communism, 66(1) (2019): 8-20.

[13] Daniel Buti, Adrian Constantin, “Is Fascism on the Rise in Romania? An Analysis of the Political Program of the Alliance for the Union of Romanians (AUR)“, Holocaust, Studii și cercetări, 1(14) (2021): 291-307.

[14] Guvernul Cîțu a primit votul de învestitură în data de 23 decembrie 2020, cu votul a 260 de parlamentari, reprezentând 57% din totalul deputaților și senatorilor.

[15] Pe 5 octombrie 2021, Parlamentul a aprobat moțiunea de cenzură, intitulată „Demiterea guvernului Cîțu, singura șansă a României de a trăi“, cu votul a 281 dintre membri, respectiv 62%, voturile provenind, în principal, de la USR, AUR, dar și de la PSD.

[16] INSCOP Research (2023). Sondaj de opinie realizat la comanda News.ro. Partea a II-a: Direcția în care se îndreaptă România și intenția de vot la alegerile parlamentare. Date culese în perioada 20-27 noiembrie 2023. https://www.inscop.ro/decembrie-2023-sondaj-de-opinie-inscop-research-realizat-la-comanda-news-ro-partea-a-ii-a-directia-in-care-se-indreapta-romania-si-intentia-de-vot-la-alegerile-parlamentare/?utm_source=chatgpt.com

Daniel ButiAuthor posts

Licentiat in Stiinte politice. Masterat in Constructie Politica si Management Electoral. Asistent universitar la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Universitatii Crestine Dimitrie Cantemir. Analist in cadrul Institutului PRO.

Comments are disabled.