Introducere
Alegerile parlamentare din 2024 vor da consistență celei de a zecea legislaturi parlamentare din România postcomunistă. Scrutinul se va adăuga astfel experienței electoral-parlamentare acumulate în cele trei decenii scurse de la prima confruntare electorală postcomunistă, din 20 mai 1990. O experiență politică bogată, având în vedere că în această perioadă cetățenii țării au fost convocați la urne de nouă ori pentru alegerea puterii legislative, care ne permite să conturăm un tipar al modului în care s-au configurat cele două legislaturi parlamentare alese în toată această perioadă, ale cărui elemente constitutive ne propunem să se le analizăm în continuare. Avem în vedere următoarele variabile. Prima vizează modalitățile în care sunt compuse camerele parlamentare, respectiv prevederile juridico-constituționale ale sistemului electoral, condiții ale tipului bicameralismului românesc. O a doua variabilă se referă la configurația partidistă a legislaturilor parlamentare. Pentru aceasta vom face apel la analiza indicelui N (numărul efectiv de partide) în corelație cu modelul Blondel al categoriilor partidiste. Nu în ultimul rând, avem în vedere corelația dintre opțiunile electorale și configurația politică a celor două camere parlamentare, utilizând aici instrumentele metodologice reprezentate de disproporția electorală (indicele G) și indicele reprezentativității politice.
Alegerea unitară a Camerelor. Bicameralismul congruent
Legea fundamentală românească definește Parlamentul ca fiind „organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“.[1] O formulă juridică neîntâlnită în constituțiile statelor vest-europene, precum Franța, care poate fi considerată modelul nostru politic, sau Italia, cu care ne asemănăm în funcționare[2], dar pe care „părinții“ Constituției României postcomuniste au găsit de cuviință să o înscrie pe frontispiciul juridic al instituției parlamentare. Justificată mai degrabă de trecutul nostru politic decât de sincronismul european, o astfel de formulă vine să marcheze, în drept, importanța Parlamentului ca instituție fundamentală a democrației, titular al puterii legislative prin intermediul căreia poporul român își exercită suveranitatea.[3]
În același timp, Constituția stabilește că „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senat“[4], conferindu-i astfel o structură bicamerală, firească am spune, având în vedere dimensiunea demografică a țării.
Formatul bicameral nu este însă o invenție a postcomunismului românesc, chiar dacă se opune monocameralismului comunist, ci este o restaurație istorică ce își află rădăcinile chiar în debutul statului român modern. Concret, prin „Statutul dezvoltator al Convențiunii din 7/19 august 1858“, apreciat ca fiind o formă primară de constituție, promulgat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pe 3/15 iulie 1864, a fost introdusă a doua cameră parlamentară numită Corp Ponderator sau Senat, cu membrii numiți. Această structură bicamerală a fost confirmată atât de Constituția din 1866 – când a fost reglementată alegerea prin vot censitar a Senatului, categoria membrilor numiți dispărând, în timp ce cea a membrilor de drept s-a restrâns –, cât și cea din 1923 – Senatul a devenit corp ales prin vot direct și indirect, dar a continuat să cuprindă și membri de drept.[5]
Cu toate acestea, bicameralismul postcomunist se desparte de cel istoric, antecomunist atât prin modul în care este compus, cât și sub aspect funcțional. Constituția statuează că parlamentarii, fie ei deputați, fie senatori, sunt aleși „prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat“[6], adică în mod popular și direct, pentru un mandat egal, de 4 ani[7]. Astfel, chiar dacă nu stabilește modalitatea concretă de alegere a Parlamentului, legea fundamentală statuează egalitatea de reprezentare a celor două camere parlamentare. Pe această bază constituțională, legea electorală, de tip organic, reglementează alegerea unitară a Camerei Deputaților și Senatului.
În ce privește modalitatea concretă de alegere a Parlamentului, opțiunea legiuitorului postcomunist s-a îndreptat, încă din 1990, către un mod de scrutin din categoria celor de reprezentare proporțională (RP). Mecanismul electoral proporțional a fost introdus prin intermediul Decretului-lege nr. 92 din 1990[8], normă juridică cu statut de constituție provizorie, care a reglementat primele alegeri parlamentare postcomuniste, din 20 mai 1990. Conform prevederilor acestei norme, cetățenii votau candidații înscriși pe listele partidelor, repartizarea mandatelor celor două camere făcându-se în baza aceleiași metode proporționale, respectiv a coeficientului electoral simplu. Mandatele rămase neocupate în urma aplicării acestei proceduri erau repartizate ulterior, în etapa a doua, cu ajutorul metodei d’Hondt, pentru deputați, respectiv prin metoda resturilor cele mai mari, pentru senatori. Legea prevedea astfel o anume diferențiere între camerele parlamentare în ceea ce privește compunerea lor, însă trebuie precizat că cele două metode proporționale, deși diferite ca procedură, generează același efect electoral, respectiv favorizarea partidelor mari, nefiind un factor al afectării reprezentării politice.
Noua lege electorală, elaborată după adoptarea constituției postcomuniste[9], a înlocuit Decretul-lege nr. 92/1990, nu însă și modul de scrutin al proporționalității complexe[10]. Astfel, Legea nr. 68/1992, a păstrat principiul reprezentării proporționale, asociat cu votul pe liste blocate, după cum se menționa chiar în primul său articol: „Deputații și senatorii se aleg în circumscripții electorale pe bază de scrutin de listă și candidaturi independente, potrivit principiului reprezentării proporționale“.[11] Totodată, noua lege a extins utilizarea metodei d’Hondt și în cazul Senatului, unificând astfel procedurile proporționale pentru redistribuirea mandatelor celor două camere. Pe de altă parte, principala noutate adusă de Legea nr. 68/1992 a constituit-o introducerea condiției atingerii unui prag electoral pentru accesul partidelor în parlament, în cuantum de 3% din totalul voturilor exprimate. Pe baza acestei legi s-au desfășurat alegerile parlamentare din 1992, 1996 și 2000, cu precizarea că pentru cele din 2000 pragul electoral pentru partide a fost urcat la 5%.[12]
Nici construcția juridică electorală adoptată în 2004 nu a revizuit modalitatea de alegere a Camerei Deputaților și Senatului, conservând astfel scrutinul practicat anterior. Ca atare, și în urma alegerilor parlamentare de la finele aceluiași an mandatele celor două camere au fost alocate în același mod: la nivelul fiecărei circumscripții electorale, cu metoda coeficientului electoral simplu, respectiv la nivel de țară, cu metoda d’Hondt, pragul electoral de 5% din voturile valabil exprimate fiind și el menținut.[13] Trebuie totuși menționat că noua lege a introdus o schimbare instituțională în sistemul electoral, prin apariția Autorității Electorale Permanente, instituție autonomă politic, având rolul de a asigura aplicarea unitară a dispozițiilor legale din domeniu.
În schimb, anul 2008 a adus nu doar o nouă modificare a cadrului juridic electoral, ci și o revizuire a sistemului de vot. Consecință a conflictului politic dintre președintele Traian Băsescu și majoritatea parlamentară a social-democraților și liberalilor, formula electorală reglementată de noua lege electorală, cunoscută popular sub numele de „votul uninominal“, a introdus alegerea deputaților și senatorilor în colegii uninominale conform regulii majorității absolute a voturilor. Legea a menținut însă principiul proporționalității alegerilor, ca și desemnarea unitară a deputaților și senatorilor.
Efectele colaterale negative ale aplicării sistemului „votului uninominal“ la alegerile parlamentare din 2008 și, în special, din 2012[14], au determinat decidenții politici să revizuiască sistemul electoral, soluția aleasă fiind cea a restaurării sistemului de vot de dinainte de 2004, prin intermediul Legii nr. 208/2015[15]. Aceasta a reglementat alegerile parlamentare din 2016 și 2020, urmând a fi aplicată și în cazul alegerilor din 2024, în condițiile în care establishment-ul politic nu are în vedere modificarea sistemului electoral. Pe scurt, în conformitate cu prevederile legii electorale din 2015, alegerile parlamentare se desfășoară în circumscripții electorale plurinominale, iar cetățenii votează liste de candidați, fără posibilitatea exprimării unui vot preferențial, după cum există condiția atingerii unui anumit cuantum de voturi pentru accesul în parlament. Cât privește mecanismul electoral propriu-zis, specificul său rămâne dublul nivel de repartizare a mandatelor, primul utilizând metoda coeficientului electoral simplu (coeficientul Hare),[16] iar cel de al doilea, metoda d’Hondt.[17]
Așadar, utilizarea scrutinului de tip proporțional, în varianta proporționalității complexe, cu două niveluri de repartizare a mandatelor, deopotrivă pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului a reprezentat o constantă a alegerilor parlamentare din România postcomunistă. Cum am văzut, în decursul celor trei decenii, codificarea juridică a sistemului de vot a suferit o serie de modificări, cea mai amplă dintre acestea funcționând între 2008 și 2012, fără însă a-i schimba categoria. Din perspectiva structurii bicameralismului românesc, consecința primară a prezervării unității de desemnare a deputaților și senatorilor o reprezintă asigurarea egalității dintre cele două camere parlamentare în ceea ce privește reprezentarea politică, respectiv a congruenței bicameralismului românesc postcomunist.[18]
O observație se impune totuși. În cadrul mecanismului utilizat pentru alegerea deopotrivă a deputaților și senatorilor, singurul element asimetric îl reprezintă procedura de alocare a mandatelor pentru organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care nu depășesc pragul electoral legal.[19] Acestea primesc câte un mandat în Camera Deputaților în baza unui coeficient electoral național stabilit la 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe țară pentru alegerea unui deputat, mandatele astfel atribuite adăugându-se celor rezultate din aplicarea normei de reprezentare.[20] În acest mod, sistemul electoral generează o anume diferențiere între cele două camere parlamentare în ceea ce privește raporturile de reprezentare, prin suprareprezentarea minorităților naționale în Camera Deputaților. Cu toate acestea, parlamentul bicameral românesc nu poate fi inclus în categoria celor incongruente, pentru care suprareprezentarea vizează o cameră parlamentară în ansamblul ei, așa cum este cazul, cel mai adesea, al parlamentelor bicamerale din statele federale. [21]
Configurația parlamentară cu partid dominant
De principiu, în conformitate cu modelul teoretic propus de M. Duverger cu privire la corelația dintre modurile de scrutin și sistemele de partide[22], scrutinele de tip proporțional, precum cel practicat în România, tind să genereze configurații parlamentare caracterizate prin structuri politice de tip multipartidist, altfel spus, cu un grad mai mare de fragmentare politică. Cele nouă legislaturi parlamentare constituite în România începând cu 1990 în baza scrutinului de tip RP complex constituie un bun exemplu în acest sens. Argumentele le aflăm în dinamica rezultatelor electorale ale celor nouă rânduri de alegeri parlamentare. Mai întâi, să reconstituim schița tabloului electoral postcomunist.[23]
Primele alegeri parlamentare organizate după prăbușirea comunismului, din 20 mai 1990, s-au soldat cu rezultate atipice, pe măsura contextului social și politic în care s-au desfășurat. Astfel, a fost constituit un parlament puternic dezechilibrat politic, în care câștigătorul alegerilor, FSN, titular al circa două treimi din voturi, s-a detașat categoric de celelalte partide, toate minore.
În acord cu schimbările produse în cadrul spectrului partidist, următorul scrutin parlamentar, din 27 septembrie 1992, a reamenajat scena politică parlamentară. FDSN, aripa iliesciană a FSN, a câștigat alegerile cu un scor modest, de circa 28% din voturi, urmat la mică distanță de coaliția partidelor anticomuniste, reunite sub umbrela CDR, votată de 20% dintre electori, în timp ce alte șase formațiuni politice minore au trecut pragul electoral de 3% din voturi.
Cea de a treia ediție a alegerilor parlamentare, desfășurată pe 3 noiembrie 1996 a menținut echilibrul politic, dar a răsturnat raporturile dintre stânga și dreapta politică. Victoria a revenit CDR, cu 30% din voturi, în timp ce PDSR (ex-FDSN) a coborât sub 23% din voturi. Ca și în 1992, poziția a treia a revenit celeilalte aripi a fostului FSN condusă de P. Roman, numită PD, aliată cu partidul istoric al social-democraților (circa 13%), iar UDMR, partidul minorității maghiare, și naționaliștii din PRM și PUNR s-au regăsit în parlament, deși cu scoruri minore.
Alegerile parlamentare din 2000 au răsturnat din nou ierarhia politică și, totodată, i-au asigurat PDSR statutul de partid dominant, votat de peste 36% dintre electori și titular al circa 45% din mandatele parlamentare. Totuși, surpriza alegerilor a reprezentat-o PRM, clasat al doilea, cu 20% din voturi, la distanță considerabilă de celelalte trei partide calificate în parlament – PD, PNL și UDMR.
Scrutinul parlamentar din 28 noiembrie 2004 a conservat poziția câștigătoare a PDSR, numit PSD din 2001, dar, pe de altă parte, a marcat ascensiunea alianței politice dintre PNL și PD (ADA), plasată de votanții săi, în cuantum de circa 32%, în poziția a doua, la numai cinci puncte procentuale în urma câștigătorului alegerilor. PRM, surpriza alegerilor anterioare, a coborât pe poziția a treia, cu numai 13% din voturi, clasamentul electoral fiind încheiat de UDMR.
Noile alegeri parlamentare, din 30 noiembrie 2008, au configurat cea mai echilibrată legislatură parlamentară de până atunci. Astfel, electorii și-au împărțit preferințele între PSD, asociat cu PC (ex-PUR), partenerul său minor tradițional, și PDL, fostul PD altoit cu o dizidență liberală, fiecare formațiune votată de circa 33% dintre participanții la scrutin. Alții 20% au susținut PNL, ocupantul locului al treilea al clasamentului electoral, în timp ce UDMR a continuat să beneficieze de voturile comunității maghiare, reprezentarea sa parlamentară rămânând aceeași.
Lucrurile s-au schimbat radical patru ani mai târziu. Consecință a politicii de austeritate ce a urmat crizei financiar-economice din mandatul anterior, votanții PDL s-au redus drastic în 2012. Candidând alături de două formațiuni politice minore în cadrul coaliției ARD, PDL a primit numai 16% din voturi, la distanță considerabilă de câștigătorul alegerilor, USL, noua alianță dintre PSD și PNL, beneficiară a circa 60% dintre sufragii. Diferența de reprezentare dintre primele două formațiuni de peste 40% din voturi amintea de configurația parlamentară din 1990, chiar dacă dezechilibrul politic astfel creat era moderat de prezența în parlament a altor două formațiuni politice, una nou-constituită – PPDD, titulară a 14% din voturi, cealaltă tradițională – UDMR, cu aproape 6% din voturi. În plus, ca și în anii 1990-1992, legislatura parlamentară constituită în urma alegerilor din 2012 s-a caracterizat prin instabilitate politică, fiind marcată de reconfigurarea postelectorală a scenei partidiste. Principalele schimbări au fost reprezentate, pe de o parte, de fuziunea dintre PNL și PDL, din 2014, cu consecința constituirii polului de dreapta, iar pe de alta, de apariția USR, în 2016, primul partid anti-sistem de factură ideologică progresistă, adversar politic al partidelor tradiționale. Adăugăm aici și ineditul constituirii, în decembrie 2015, a unui guvern compus din titulari fără carnet de partid.
Scrutinul următor, din 11 decembrie 2016, a dat consistență parlamentară schimbărilor produse la nivelul scenei partidiste. PSD, PNL și USR au ocupat primele trei trepte ale clasamentului electoral. Pentru PSD s-au pronunțat 45% dintre electori, PNL a fost susținut de circa 20% dintre votanți, iar nou-venitul USR a totalizat 9% din sufragii. Lor li s-au alăturat alte două partide, ALDE și PMP, dizidențe ale fostelor PDL și PNL, cu scoruri electorale minore, plus UDMR.
Cea de a noua ediție a alegerilor parlamentare, desfășurată spre sfârșitul anului 2020, în condițiile pandemiei de COVID-19, s-a soldat cu o nouă reconfigurare a scenei parlamentare, cu mai puțini actori și mult mai echilibrată. PSD și-a conservat prima poziție, însă votanții săi s-au redus până la 29%, în timp ce PNL și USR, acum aliat cu PLUS, un nou partid progresist anti-sistem, și-au sporit bazinele electorale, ajungând la 25%, respectiv 15%. În același timp, participanții la urne au validat statutul parlamentar al unei alte noi formațiuni politice, AUR, de astă dată de factură naționalist-populistă, votată de unul din zece electori. Ca întotdeauna, clasamentul electoral a fost închis de UDMR.
Având astfel conturată imaginea configurațiilor politice ale legislaturilor parlamentare postcomuniste, să le sistematizăm dinamica, făcând apel la instrumentul metodologic al indicelui N, respectiv al numărului efectiv al partidelor parlamentare[24], dar și la cel al modelului categoriilor partidiste elaborat de J. Blondel.
Pentru „alegerile fondatoare“, calculul indicelui N ne indică o valoare medie de 1,92 partide efective, respectiv clasarea configurației politice parlamentare în categoria bipartidistă. Știm însă că formatul bipartidist presupune existența a două partide majore, simetric poziționate ideologic, cu ponderi relativ egale și care împreună domină preferințele electoratului, condiții sistemice care nu sunt satisfăcute în acest caz. Primele două partide, FSN și UDMR, cumulează aproape 75% din voturile exprimate, dar ponderea primului partid este de circa 9 ori mai mare decât a celui de al doilea, care, în plus, este o formațiune etnică, beneficiară a unui vot concentrat și disciplinat. Ca atare, am fi tentați să plasăm configurația parlamentară într-o categorie excentrică clasificării lui Blondel, pe care, în logica acestuia, o putem numi „sistemul un partid și jumătate“[25], pentru care pledează mai ales valoarea indicelui N pentru Senat, de numai 1,64 unități. Totuși, vom menține clasarea bipartidistă, având în vedere logica de funcționare a sistemului de partide bazată pe axa confruntării politice dintre FSN, pe de o parte, și gruparea partidelor istorice, pe de alta.
În paralel cu reducerea fragmentării parlamentare, scrutinul următor, din 1992, a reamenajat raporturile dintre actorii politicii. A rezultat existența a două formațiuni politice medii, cu o susținere populară plasată în intervalul 20-30% din voturi, iar diferența dintre acestea s-a redus simțitor, la numai 8% din voturi. Astfel, sistemul a evoluat în direcția formatului multipartidist pur, după tipologia Blondel. Calculul indicelui N confirmă noul format partidist, numărul efectiv al partidelor parlamentare fiind de 4,78 unități pentru Camera Deputaților, respectiv 4,75 pentru Senat. Elementelor sistemice deja amintite, le putem adăuga altele două. Unul îl reprezintă poziționarea simetrică, la stânga, respectiv la dreapta eșichierului politic a celor două formațiuni principale, iar celălalt faptul că al doilea actor al sistemului nu mai este o formațiune etnică, ci una politică, chiar dacă constituită sub forma unei alianțe electorale care conține și formațiuni civice.
Rezultatul alegerilor din 1996 a confirmat dispunerea electorală a competitorilor după parametrii sistemului multipartidist pur, așa cum argumentează valoarea de 4,31 partide efective a indicelui N pentru Camera Deputaților. La fel stau lucrurile și în ce privește organizarea partidistă a Senatului, chiar dacă numărul efectiv al partidelor este mai redus. Pledează în acest sens faptul că ponderea cumulată a primelor două forțe politice ale sistemului a atins limita majorității absolute a voturilor exprimate, alături de separarea ideologică mai clară a acestor două formațiuni politice, datorată consolidării caracterului de dreapta al CDR după părăsirea acesteia de partidul social-democrat istoric (PSDR).
Patru ani mai târziu, numărul partidelor efective a scăzut la 3,53 unități, respectiv 3,23, niveluri specifice multipartidismului cu partid dominant, noua amenajare partidistă a parlamentului fiind confirmată de nivelul parametrilor Blondel. Într-adevăr, primul partid, cu 37% din voturi, aproape dublu față de cotația celui de al doilea, a tins către statutul de partid major, în timp ce ponderea lor cumulată a atins două treimi din voturi. În plus, partidul câștigător a ajuns să dețină o majoritate confortabilă a locurilor parlamentare (45%), suficientă să-i confere o poziție dominantă în ecuația guvernamentală.
Parametrii sistemului de partide nu au suferit schimbări în urma scrutinului din 2004: primul partid și-a păstrat poziția majoră (37%), iar ponderea cumulată a primilor doi actori electorali s-a apropiat de 70% din totalul voturilor, ambele valori specifice sistemului multipartidist cu partid dominant. Totodată, prin plasarea partidului dominant la centru-stânga, respectiv a celorlalte partide parlamentare de la centru spre dreapta a fost satisfăcută condiția ideologică specifică unui astfel de format partidist. Continuitatea amenajării de tipul multipartidismului cu partid dominant a spațiului parlamentar rezultat în urma noilor alegeri este confirmată de cele 3,37 partide efective ale Camerei Deputaților, respectiv 3,03 partide efective în Senat.
Rezultatele noilor alegeri parlamentare, din 2008, au pus în evidență o tendință de bipolarizare a spațiului politic, materializată prin poziționarea apropiată a primelor două partide. Totuși, deși ponderea partidului clasat pe prima treaptă a clasamentului electoral s-a redus cu 4% procente comparativ cu alegerile precedente, ca și ponderea cumulată a primelor două formațiuni politice, scena parlamentară a continuat să fie ordonată în tiparele multipartidismului cu partid dominant, poziționare confirmată prin valorile indicelui N ale celor două camere parlamentare: 3,54 și 3,20 unități.
Anul electoral 2012 a adus însă reconfigurarea sistemului de partide. Astfel, primul clasat, în fapt o alianță de partide, a primit voturile a circa 60% dintre electori și a ajuns să dețină peste 66% din mandate, în timp ce distanța electorală față de al doilea partid a crescut la peste 30 de procente, dispunerea partidelor amintind de situația din 1990. Ca și atunci, valoarea indicelui N pune în evidență o organizare a parlamentului de tip bipartidist, cu numai 2,12 partide efective, respectiv 1,94.
Sistemul de partide s-a ordonat din nou după regulile multipartidismului cu partid dominant patru ani mai târziu. Astfel, primul partid a adunat 45% din voturi, cotă specifică poziției de partid dominant, al doilea partid s-a situat la jumătatea performanței primului, iar ponderea lor cumulată s-a situat la circa două treimi din voturi. Cele 3,54 partide efective din Camera Deputaților, respectiv 3,20 din Senat confirmă această ordonare partidistă.
În fine, rezultatele alegerilor din 2020 au arătat că sistemul partidist și-a schimbat încă o dată încadrarea. Cu primele două partide plasate fiecare sub nivelul de 30% din voturi, despărțite de numai 3 puncte procentuale, și cumulând puțin peste majoritatea absolută a voturilor, organizarea politică a noului parlament a luat din nou forma multipartidismului fără partid dominant. Valorile indicelui N pentru cele două camere – 4,30 partide efective, respectiv 3,86 – ne indică întoarcerea compoziției partizane a parlamentului la situația din 1996.
T.1. Configurația partidistă parlamentară din România (1990-2020)
| Parametrii Blondel |
Indicele N |
||||||
| Primul partid | Al doilea partid | Ponderea cumulată | Diferența | ||||
| 1990 | CD | 66,31% | 7,23% | 73,54% | 59,08% | 2,20 | 1,92 |
| S | 67,02% | 7,20% | 74,22% | 59,82% | 1,64 | ||
| 1992 | CD | 27,72% | 20,04% | 47,76% | 7,68% | 4,78 | 4,77 |
| S | 28,29% | 20,16% | 48,45% | 8,13% | 4,75 | ||
| 1996 | CD | 30,17% | 21,52% | 51,69% | 8,65% | 4,31 | 4,10 |
| S | 30,70% | 23,08% | 53,78% | 7,62% | 3,89 | ||
| 2000 | CD | 36,61% | 19,48% | 56,09% | 17,13% | 3,53 | 3,38 |
| S | 37,09% | 21,01% | 58,10% | 16,08% | 3,23 | ||
| 2004 | CD | 36,61% | 31,33% | 67,94% | 5,28% | 3,37 | 3,20 |
| S | 37,13% | 31,77% | 68,91% | 5,36% | 3,03 | ||
| 2008 | CD | 33,10% | 32,36% | 65,46% | 0,74% | 3,61 | 3,41 |
| S | 34,16% | 33,57% | 67,73% | 0,59% | 3,20 | ||
| 2012 | CD | 58,63% | 16,50% | 75,13% | 42,13% | 2,12 | 2,03 |
| S | 60,10% | 16,71% | 76,81% | 43,39% | 1,94 | ||
| 2016 | CD | 45,57% | 20,04% | 65,61% | 25,53% | 3,54 | 3,37 |
| S | 45,68% | 20,42% | 66,10% | 25,26% | 3,20 | ||
| 2020 | CD | 28,90% | 25,19% | 54,09% | 3,71% | 4,30 | 4,08 |
| S | 29,32% | 25,58% | 54,90% | 3,74% | 3,86 | ||
| Media | CD | 40,40% | 21,52% | 61,92% | 18,88% | 3,53 | 3,36 |
| S | 41,05% | 22,17% | 63,22% | 18,89% | 3,19 | ||
În ansamblul perioadei 1990-2020 valorile mediane ale numărului de partide efective – N=3,53 pentru Camera Deputaților și N=3,19 pentru Senat, respectiv 3,36 pentru Parlament – argumentează pentru încadrarea configurației politice a legislaturilor parlamentare postcomuniste în categoria multipartidismului cu partid dominant. În favoarea acestei formule partidiste pledează și nivelurile mediane ale parametrilor Blondel, care corespund pe deplin modelului acestuia (vezi tabelul T.1.).
Să observăm totuși că mediile partidelor efective provin dintr-o dinamică variabilă a valorilor anuale ale indicelui N, oscilațiile fiind destul de puternice, în mod deosebit în cazul Senatului – între un minim de 1,64 și un maxim de 4,75 unități. În același timp, tendința pusă în evidență de ultimele trei scrutine parlamentare este cea a evoluției în direcția unei configurații parlamentare de tipul sistemului multipartidist fără partid dominant, respectiv a creșterii fragmentării politice.
(In)justețe electorală și (ne)reprezentativitate politică
Având în vedere rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român, așa cum stipulează Constituția, corelația dintre opțiunile politice ale cetățenilor, exprimate prin vot, și compoziția politică a legislaturilor parlamentare alese devine esențială nu numai din perspectiva eficienței sistemului de vot, dar mai ales privind realizarea principiului fundamental al democrației.
Pornind de aici, ne propunem să investigăm această corelație, având în vedere, mai întâi, acțiunea sistemului de vot, știut fiind faptul că modurile de scrutin au efecte specifice în ceea ce privește asigurarea justeței electorale. Vom utiliza în acest scop, trei indicatori: voturile nereprezentate politic, prima electorală a primului partid, precum și indicele G,[26] acesta din urmă având calitatea de a ne oferi imaginea generală a echității electorale.
Cum am văzut mai sus, reprezentarea proporțională a fost opțiunea originară a legiuitorului postcomunist român și, totodată, regula ce a stat la baza alegerilor parlamentare din toată această perioadă, dincolo de schimbările juridice dese din domeniu. Din această perspectivă, România s-a încadrat în practica spațiului politic postcomunist în ce privește alegerea instituției parlamentare. În fapt, nici una din noile democrații nu a optat pentru preluarea scrutinului de tip majoritar, specific perioadei comuniste. Singurele care ar putea fi considerate excepții de la regula proporționalismului electoral, deși doar parțiale, sunt Lituania și Ungaria, care au adoptat formule electorale mixte, proporțional-majoritare.[27] Opțiunea fostelor state comuniste, inclusiv a României, pentru reprezentarea proporțională, fie și în formatul mixt din cele două țări amintite mai sus, își are justificarea în calitatea acestui tip de scrutin de a fi just, prin comparație cu scrutinele majoritare, apreciate pentru eficiența lor politică.[28] Cu atât mai mult cu cât principala nevoie politică a noilor democrații era asigurarea reprezentării cât mai fidele a spectrului pluripartidist ce a înlocuit cu rapiditate monopartidismul comunist.
Dar chiar dacă sunt mai juste comparativ cu cele de tip majoritar, sistemele electorale de tip proporțional nu pot asigura corelația perfectă, matematică dintre opțiunile electorale ale cetățenilor și componența politică a parlamentelor. De principiu, o cauză primă o reprezintă practica pragurilor electorale, gradul abaterii de la proporționalitatea perfectă fiind dependent de cuantumul barierei electorale, introdusă prin legea electorală. În general, modurile de scrutin proporționale au în componența lor astfel de praguri, ca o soluție general acceptată pentru combaterea efectului specific al fărămițării politice a adunărilor reprezentative. În același timp, proporționalitatea generală a scrutinelor RP este afectată și de pragurile electorale indirecte, consecință a magnitudinii circumscripțiilor electorale plurinominale.[29] Directe sau indirecte, pragurile electorale au ca efect faptul că nu toate voturile date de participanții la alegeri se regăsesc în mandatele parlamentare, acestea fiind voturi nereprezentate politic sau, mai direct spus, voturile irosite.
Am arătat deja că mecanismul alegerilor parlamentare din debutul postcomunismului românesc a inclus un prag electoral direct începând cu cea de a doua ediție a alegerilor, din 1992, în cuantum de 3%, ridicat la 5% începând cu scrutinul din 2000. Totodată, în acord cu modificările înregistrate de mărimea magnitudinii medii (M), pragul electoral indirect a cunoscut o serie de variații. Dinamica acestora este redată în tabelul T.2.
T.2. Pragurile electorale (1990-2020)
| Camera Deputaților | Senat | |||||
| Prag direct -%- |
M | Prag indirect -%- |
Prag direct -%- |
M | Prag indirect -%- |
|
| 1990 | 0 | 9,44 | 7,18 | 0 | 2,90 | 19,23 |
| 1992,1996 | 3 | 7,81 | 8,51 | 3 | 3,40 | 17,05 |
| 2000 | 5 | 7,79 | 8,53 | 5 | 3,33 | 17,32 |
| 2004 | 5 | 7,48 | 8,84 | 5 | 3,26 | 17,61 |
| 2008, 2012 | 5 | 7,35 | 8,98 | 5 | 3,19 | 17,90 |
| 2016, 2020 | 5 | 7,26 | 9,08 | 5 | 3,16 | 18,03 |
Utilizarea pragurilor electorale a făcut ca fiecare din edițiile scrutinelor parlamentare să genereze voturi nereprezentate politic, variațiile lor anuale fiind importante, așa cum o arată datele din tabelul T.3. Vârfurile acestor variații au fost în anii 1992 și 2000, în dependență cu introducerea pragului electoral direct, respectiv cu creșterea valorii acestuia. Să remarcăm totuși creșterea constantă și consistentă a voturilor nereprezentate politic pentru ultimele două cicluri electorale, care, însă, trebuie atribuită mai degrabă schimbărilor din domeniul partidist, respectiv multiplicării scenei partizane,[30] în condițiile în care sistemul electoral și-a prezervat caracteristicile. Pentru întreaga perioadă, media votanților nereprezentați politic ajunge la circa 11% din totalul votanților. Aceasta înseamnă că, practic, unul din zece electori nu și-a regăsit opțiunea în structura politică a parlamentului, deși a votat legitim.
T.3. Proporția voturilor nereprezentate
| Camera Deputaților | Senat | |
| 1990 | 4,55% | 7,43% |
| 1992 | 18,53% | 15,06% |
| 1996 | 18,29% | 17,48% |
| 2000 | 20,62% | 19,94% |
| 2004 | 10,80% | 11,31% |
| 2008 | 6,25% | 7,14% |
| 2012 | 3,13% | 3,30% |
| 2016 | 6,80% | 7,08% |
| 2020 | 14,07% | 14,18% |
| Media | 11,45% | 11,44% |
Cum voturile irosite nu pot fi transformate în mandate, proporția echivalentă a acestora este realocată partidelor care au depășit pragul electoral, în acord cu proporția voturilor primite de fiecare. Astfel, partidele parlamentare își sporesc reprezentarea politică, devenind supraapreciate în raport cu ponderile voturilor primite. O modalitate uzuală de a măsura această abatere o reprezintă prima electorală acordată partidului câștigător al alegerilor.
Dinamica acestui indicator, redată în tabelul T.4, a fost similară celei a voturilor irosite, cu variații anuale importante, mai ales în cazul Senatului, constant mai ridicate comparativ cu cealaltă cameră parlamentară.[31] Să observăm și faptul că, asemenea situației voturilor irosite, se manifestă o tendință de creștere a cuantumului bonusului electoral al primului partid la ultimele alegeri parlamentare. În ansamblul perioadei, prima electorală acordată primului partid are o valoare mediană echivalentă practic cu nivelul pragului electoral direct.
T.4. Prima electorală acordată primului partid parlamentar
| Camera Deputaților | Senat | |||||
| Voturi -%- |
Mandate -%- |
Prima -%- |
Voturi -%- |
Mandate -%- |
Prima -%- |
|
| 1990 | 66,31 | 66,41 | +0,10 | 67,02 | 76,86 | +9,84 |
| 1992 | 27,72 | 34,31 | +6,59 | 28,29 | 34,27 | +5,98 |
| 1996 | 30,17 | 35,57 | +5,40 | 30,70 | 37,06 | +6,36 |
| 2000 | 36,61 | 44,93 | +8,32 | 37,09 | 46,43 | +9,34 |
| 2004 | 36,61 | 39,76 | +3,15 | 37,13 | 41,61 | +4,48 |
| 2008 | 33,09 | 34,13 | +1,04 | 34,16 | 35,77 | +1,61 |
| 2012 | 58,63 | 66,26 | +7,63 | 60,10 | 69,32 | +9,22 |
| 2016 | 45,48 | 46,81 | +1,33 | 45,68 | 49,26 | +3,58 |
| 2020 | 28,90 | 33,33 | +4,43 | 29,32 | 34,56 | +5,24 |
| Media | – | – | +4,22 | +6,18 | ||
Intuitiv vorbind, atât indicatorul voturilor irosite cât și cel al primei electorale pot fi argumente pentru un nivel rezonabil al abaterii de la proporționalitatea matematică. În bună măsură, un asemenea verdict este confirmat de valorile indicelui G, dacă avem în vedere situația Camerei Deputaților,[32] așa cum o arată datele din tabelul T.5. Astfel, comparând disproporționalitatea de 3,97% a primei camere parlamentare din România cu situația primelor camere parlamentare din țările RP din Europa occidentală, vom putea clasa România între Irlanda (G=3,45%) și Portugalia (G=4,04%), deși mai aproape de cea din urmă, respectiv în proximitatea mediei europene, de 3,57%.[33]
T.5. Disproporționalitatea parlamentară
| Indicele G – % | ||
| Camera Deputaților | Senat | |
| 1990 | 1,00 | 7,62 |
| 1992 | 5,83 |
5,39 |
| 1996 | 5,57 | 6,40 |
| 2000 | 7,11 | 7,94 |
| 2004 | 3,00 | 4,47 |
| 2008 | 1,73 |
3,16 |
| 2012 | 6,08 | 7,11 |
| 2016 | 1,41 | 2,83 |
| 2020 | 4,00 | 5,29 |
| Media | 3,97 | 5,58 |
| MediaParlament | 4,78 | |
În același timp, nu putem să nu remarcăm că nivelul disproporționalității parlamentare este sensibil mai mare pentru Senat, respectiv de 1,4 ori mai mare comparativ cu prima cameră, ceea ce face ca media parlamentară să urce la 4,78%. Cu o asemenea valoare, România tinde spre categoria țărilor europene cu scrutin RP caracterizate printr-o disproporționalitate consistentă între cuantumul voturilor și cel al mandatelor. Clasarea apare surprinzătoare în condițiile în care sistemul electoral românesc, de tip proporțional complex, are ca obiectiv tocmai realizarea unui nivel bun al proporționalității, chiar dacă pragul legal de 5% și metoda d`Hondt, favorizează abaterile de la justețea electorală ideală. În fapt, media de 4,78% provine din valori sensibil inegale pentru cele două camere parlamentare, consecință a diferențelor în ceea ce privește nivelul magnitudinii circumscripțiilor electorale, magnitudinea medie pentru Camera Deputaților fiind de peste două ori mai mare decât cea a Senatului. De aici și proporționalitatea mai bună a primei camere parlamentare.
Dincolo de disproporționalitatea relativ ridicată specifică alegerilor parlamentare românești, evaluarea reprezentativității politice reprezintă cealaltă fațetă a corelației dintre opțiunile politice ale cetățenilor, exprimate prin vot, și compoziția politică a legislaturilor parlamentare. Din acest punct de vedere, principalul factor care trebuie avut în vedere este fenomenul absenteismului, înțeles ca autoexcludere de la vot a unei părți a corpului electoral.
Să precizăm, mai întâi, că România face parte din categoria largă a țărilor care nu a legiferat obligativitatea votului, considerând participarea la urne un drept al cetățeanului, și nu o obligație.[34] Ca atare, neparticiparea la vot este o decizie strict subiectivă, ca expresie, în principal, a dezinteresului cetățeanului față de viața politică în general, ca și a nemulțumirii față de oferta electorală, ca o formă de protest civic. Tabloul T.6 redă dinamica fenomenului pentru 1990-2020, prin raportarea numărului participanților la vot la numărul total al cetățenilor cu drept de vot înscriși în listele electorale.
T.6. Corpul electoral – Camera Deputaților (1990-2020)
| Electori Înregistrați |
Votanți | Rata Participării |
|
| 1990 | 17.200.722 | 14.825.017 | 86,19% |
| 1992 | 16.380.663 | 12.496.430 | 76,29% |
| 1996 | 17.218.654 | 13.088.388 | 76,01% |
| 2000 | 17.699.727 | 11.559.458 | 65,31% |
| 2004 | 18.449.676 | 10.794.653 | 58,51% |
| 2008 | 18.464.274 | 7.238.871 | 39,20% |
| 2012 | 18.423.066 | 7.694.180 | 41,76% |
| 2016 | 18.403.044 | 7.323.368 | 39,79% |
| 2020 | 18.191.396 | 6.058.625 | 33,30% |
| Media | – | – | 57,37% |
Remarcăm faptul că, în timp ce dimensiunea corpului s-a stabilizat la puțin peste 18 milioane de votanți începând cu anul electoral 2004, prezența la urne a scăzut constant pe întreaga perioadă analizată. Cea mai abruptă reducere a fost înregistrată în anul 2008, iar procentul cel mai mic al participanților la vot s-a consemnat în 2020, explicabil în primul rând prin faptul că alegerile au fost organizate în timpul pandemiei de COVID-19.
În medie, ponderea celor prezenți la urne a depășit 57%, astfel că putem vorbi despre faptul că pentru constituirea legislaturilor parlamentare a fost satisfăcută regula de bază a democrației, respectiv regula majorității absolute. Nu putem însă să nu remarcăm că rata participării la ultimele patru ediții ale alegerilor parlamentare a oscilat între 33% și 41%, cu o medie de 39%, mult sub nivelul majorității absolute.
Dar dincolo de cauza primă a absenteismului electoral, nivelul reprezentativității politice este afectat și de factori tehnici ai sistemului de vot precum cei specifici macanismului de contabilizare a voturilor exprimate.
Astfel, din totalul voturilor consemnate oficial se scad, pe de o parte, voturile nule, adică cele care, în principiu, atestă competența electorilor, iar pe de alta, „voturile albe“, sau voturile de protest, categorie introdusă de legislația electorală începând cu scrutinul din 2008. Rezultatul este ceea ce legea numește voturile valabil exprimate.
Dar nici acestea nu sunt utilizate în totalitate în cadrul operațiunilor de repartizare a mandatelor parlamentare, baza de calcul fiind constituită din suma voturilor pentru partidele care au satisfăcut condiția pragului electoral. Invers spus, din ansamblul voturilor valabil exprimate sunt excluse voturile pentru partidele rămase sub pragul electoral, voturi pe care, pe drept cuvânt, le numim voturi irosite.
În fine, un alt factor trebuie avut în vedere, chiar dacă impactul acestuia este minimal. Anume, voturile lipsă din evidențele oficiale, legea electorală stabilind că numărul buletinelor de vot găsite în urne poate fi mai mic decât numărul buletinelor distribuite celor prezenți în secțiile de vot.[35]
Făcând toate aceste operațiuni de scădere obținem cuantumul efectiv al voturilor exprimate, respectiv al celor luate în calcul pentru repartizarea mandatelor parlamentare, iar prin raportare la numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși în listele electorale putem calcula rata reprezentativității politice. Dinamica acestui indicator este redată în tabelul T.7.
T.7. Indicele reprezentativității politice
|
Total alegători |
Camera Deputaților | Senat | |||
| Alegători efectivi |
Rata reprezentativității politice | Alegători efectivi |
Rata reprezentativității politice | ||
| 1990 | 17.200.722 | 13.085.575 | 76,08% | 12.782.901 | 74,32% |
| 1992 | 16.380.663 | 9,177.965 | 56,03% | 9.308.277 | 56,82% |
| 1996 | 17.218.654 | 10.010.124 | 58,14% | 10.140.227 | 58,90% |
| 2000 | 17.699.727 | 8.624.782 | 48,73% | 8.719.823 | 49,27% |
| 2004 | 18.449.676 | 9.087.533 | 49,26% | 9.081.077 | 49,22% |
| 2008 | 18.464.274 | 6.456.648 | 34,97% | 6.396.804 | 34,64% |
| 2012 | 18.423.066 | 7.185.874 | 39,01% | 7.230.959 | 39,25% |
| 2016 | 18.403.044 | 6.545.669 | 35,57% | 6.554.282 | 35,62% |
| 2020 | 18.964.642 | 5.076.230 | 26,77% | 5.070.560 | 26,74% |
| Media | – | – | 47,17% | – | 47,20% |
Ca și în cazul prezenței la urne, dar în corelație directă cu dinamica acesteia, trebuie să remarcăm tendința de scădere a ratei reprezentativității politice pe întregul interval analizat. Cu observația că nivelul acesteia a coborât sub 50% încă din anul electoral 2000, pentru ca în 2020 să scadă chiar sub 30%. Valoarea ei mediană este 47%, ceea ce înseamnă că, în ansamblul perioadei, componența politică a legislaturii parlamentare este consecința exprimării doar a unei majorități relative a corpului electoral, e drept, foarte aproape de majoritatea absolută.
Concluzii
În conformitate cu regulile noii arhitecturi constituționale, parlamentul postcomunist a revenit la structura bicamerală antecomunistă, fără însă a-i copia formatul. Toate cele patru construcții juridice care au reglementat alegerile parlamentare începând cu 1990 au statuat alegerea unitară a celor două camere parlamentare. Astfel, atât Camera Deputaților, cât și Senatul au fost alese în baza mecanismului electoral al scrutinului proporțional complex. Acesta implică repartizarea mandatelor în două etape, ce corespund unor niveluri geografice distincte – local și național. În prima etapă, la nivelul circumscripțiilor electorale, mandatele sunt atribuite partidelor care au trecut pragul electoral, în valoare de 5% din voturile exprimate, cu ajutorul coeficientului electoral simplu, mandatele rămase neatribuite fiind repartizate în a doua etapă, la nivel național, în aplicarea metodei d’Hondt. Acest sistem electoral va reglementa și alegerile parlamentare din 2024. Alegerea unitară a Camerei Deputaților și Senatului îi conferă bicameralismului parlamentar postcomunist caracteristica congruenței.
Alese în baza aceluiași mod de scrutin, Camera Deputaților și Senatul au cunoscut configurații partidiste similare de-a lungul celor nouă legislaturi postcomuniste, așa cum ne indică dinamica indicelui N pentru cele două camere. Totodată, valorile mediane ale numărului efectiv de partide din cele două camere parlamentare pentru întreaga perioadă analizată – 3,53, respectiv 3,19 unități – sunt specifice sistemului multipartidist cu partid dominant. Configurația este confirmată de valorile parametrilor Blondel. Astfel, partidul câștigător al alegerilor are o clasare medie de circa 41%, specifică statutului de partid major, distanța care îl separă de al doilea partid fiind aproximativ egală cu cota electorală medie a acestuia din urmă. În același timp, configurația multipartidistă cu partid dominant ne indică un nivel relativ redus al fragmentării politice a legislaturii parlamentare. Pe de altă parte, trebuie subliniat că ultimele ediții ale alegerilor parlamentare au pus în evidență o tendință de accentuare a fragmentării politice, respectiv a tranziției către configurația multipartidistă fără partid dominant. Urmează să vedem dacă această tendință este confirmată de proximele alegeri parlamentare.
Unitare din perspectiva configurației lor politice, cele două camere parlamentare se diferențiază sub aspectul justeței electorale, deși utilizează aceleași mecanisme de repartizare a mandatelor. Astfel, Camera Deputaților se caracterizează printr-un nivel moderat al disproporționalității electorale, situat în proximitatea celui specific țărilor vest-europene, în timp ce abaterea Senatului de la proporționalitatea matematică este mai accentuată, ca urmare a magnitudinii medii mai mici a circumscripțiilor electorale ale acestei camere. Cu toate acestea, ambele camere parlamentare au același nivel al reprezentativității politice. Cu o rată a participării la urne de 57% și cu o rată a reprezentativității politice de 47%, vom putea aprecia că sistemul parlamentar din România satisface la limită regula de bază a democrației, respectiv majoritatea absolută.
Pe scurt, alegerea unitară a Camerei Deputaților și Senatului, formatul comun al multipartidismului cu partid dominant, respectiv nivelul moderat al fragmentării politice, ca și rata redusă a reprezentativității politice pentru cele două camere parlamentare, alături de disproporționalitatea lor electorală relativ accentuată, formează ansamblul caracterial al legislaturilor parlamentare postcomuniste.
Bibliografie
Angela Banciu, Istoria constituțională a României (București: Cartea Românească, 2023).
Jean Blondel, “Party Systems and Patterns of Government în Western Democracies“, Canadian Journal of Political Science/Revue canadienne de Science politique, I, no. 2 (June/juin 1968): 180-203.
Pierre Brechon, Partidele politice, trad de. M.N. Țărnea și A. Barvinschi (Cluj-Napoca: Eikon, 2004).
Maurice Duverger, Les partis politiques (Paris: Librairie Armand Colin, 1951).
Michael Gallagher, “Proportionality, Disproportionality and Electoral Systems“, Electoral Studies 10 (1991): 33-51.
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918 (București: Editura Universitară, 2006).
Markku Laakso, Rein Taagepera, “Effective Number of Parties: A Measure With Application to West Europe, Comparative Political Studies, 12, no.1/April. (1979).
Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare în treizeci și șase de țări, trad. de C. Constantinescu, (Iași: Polirom, 2000).
Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, trad. de M.N. Singer (București: Monitorul Oficial, 1999).
Pippa Norris, Electoral Engineering. Voting Rules and Political Behavior (Cambridge: Cambridge University Press, 2004).
Alexandru Radu, Politica între majoritarism și proporționalism (Iași: Institutul European, 2013).
Alexandru Radu, România partidelor politice (București: ISPRI, 2015).
Giovanni Sartori, Parties and Party Systems. A Framework of Analysis (New York: Cambridge University Press, 1976).
George Voicu, Pluripartidismul, o teorie a democrației (București: Ed. All, 1998), 215.
*
Constituția României, (București: Monitorul Oficial, nr. 767 din 31 octombrie 2003).
Decretul-lege nr. 92 din 1990, (București: Monitorul Oficial nr. 35 din 18 martie 1990).
Legea nr. 68 din 15 iulie 1992, (București: Monitorul Oficial nr. 164 din 16 iulie 1992).
OUG nr. 129 din 30 iunie 2000, (București: Monitorul Oficial nr. 311 din 5 iulie 2000).
Legea nr. 373 din 24 septembrie 2004, (București: Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004).
Legea nr. 2008 din 20 iulie 2015, (București: Monitorul Oficial nr. 553 din 24 iulie 2015).
NOTE
[1] Art. 61, alin. (1), Constituția României (București: Monitorul Oficial, nr. 767 din 31 octombrie 2003).
[2] Vezi Titlul IV, Parlamentul, Constituția Republicii Franceze (https://constitutii.wordpress.com/wp-content/uploads/2013/02/franta.pdf) și Partea a doua, Titlul I: Parlamentul, Constituția Republicii Italiene (https://constitutii.wordpress.com/2013/01/28/constitutia-republicii-italiene/)
[3] Cf. art. 2, Constituția României.
[4] Art. 61, alin (2), Constituția României.
[5] Pe larg, vezi Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918 (București: Editura Universitară, 2006) și Angela Banciu, Istoria constituțională a României (București: Cartea Românească, 2023).
[6] Art. 62, alin. (1), Constituția României.
[7] Cf. art. 63, alin. (1), Constituția României.
[8] Vezi Monitorul Oficial nr. 35 din 18 martie 1990.
[9] Votată de Parlament cu o largă majoritate pe 21 noiembrie 1991, noua legea fundamentală a fost aprobată de 77,31% dintre cetățenii participanți la referendumul național din 8 decembrie 1991,
[10] Pentru modelul teoretic al scrutinului de tip proporțional complex, vezi Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, trad. de M.N. Singer (București: Monitorul Oficial, 1999).
[11] Cf. art. 66, Legea nr. 68 din 15 iulie 1992, (București: Monitorul Oficial nr. 164 din 16 iulie 1992).
[12] CF. OUG nr. 129 din 30 iunie 2000, (București: Monitorul Oficial nr. 311 din 5 iulie 2000).
[13] Cf. art. 90 și 91, Legea nr. 373 din 24 septembrie 2004, (București: Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004).
[14] În urma acestor alegeri, numărul deputaților și senatorilor aleși a crescut cu o pătrime, în condițiile în care opinia dominantă în societate era cea a scăderii numărului parlamentarilor, sporind astfel și mai mult nemulțumirea cetățenilor față de Parlament și parlamentari.
[15] Vezi Monitorul Oficial nr. 553 din 24 iulie 2015.
[16] Art. 94, alin. (6), Legea nr. 208/2015.
[17] Art. 94, alin. (7), Legea nr. 208/2015
[18] Pentru a completa imaginea bicameralismului românesc, adăugăm dimensiunii congruenței, consecință a modalității unitare de alegere a camerelor, pe cea a simetriei, respectiv a egalității din perspectiva puterilor formale ale celor două camere.
[19] În conformitate cu art. 62., alin. (2), Constituția României.
[20] Cf. art. 56, Legea nr. 208/2015.
[21] Subliniem că modalitatea românească prin care se asigură reprezentarea parlamentară pentru minoritățile naționale reprezintă standardul cel mai înalt de la nivelul Uniunii Europene.
[22] Vezi Maurice Duverger, Les partis politiques (Paris: Librairie Armand Colin, 1951).
[23] Pe larg vezi Alexandru Radu, Politica între majoritarism și proporționalism (Iași: Institutul European, 2013) și Alexandru Radu, România partidelor politice (București: ISPRI, 2015).
[24] Markku Laakso, Rein Taagepera, “Effectiv Number of Parties: A Measure With Application to West Europe“, Comparativ Political Studies, 12, no.1/April. (1979). Formula de calcul a indicelui N este 1/∑pi2.
[25] George Voicu, Pluripartidismul, o teorie a democrației (București: Ed. All, 1998), 215.
[26] Vezi Michael Gallagher, “Proportionality, Disproportionality and Electoral Systems“, Electoral Studies 10 (1991): 33-51; formula de calcul a indicelui G este √½S(vi-li)2.
[27] Lituania folosește un scrutin mix clasic, iar Ungaria, unul cu finalitate majoritară, primul din categoria scrutinelor combinat-independente, cel de al doilea de tip combinat-dependent – cf. Pippa Norris, Electoral Engineering. Voting Rules and Political Behavior (Cambridge: Cambridge University Press, 2004), 56-60.
[28] Martin, Sistemele, 65.
[29] A. Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare în treizeci și șase de țări, trad. de C. Constantinescu (Iași: Polirom, 2000), 150.
[30] A contribuit decisiv la această dinamică noua prevedere juridică cu privire la constituirea partidelor politice, care a redus numărul membrilor fondatori de la 25.000 la numai trei, cf. art. 18, Legea nr. 14/2003, republicată (București: Monitorul Oficial nr. 408 din 10 iunie 2015).
[31] Facem precizarea că diferențele de reprezentare dintre cele două camere în acest caz au ca sursă magnitudinea medie mai mare a circumscripțiilor pentru deputați comparativ cu cea a circumscripțiilor senatoriale.
[32] În mod particular, diferențele din anul electoral 1990 provin din faptul că legea electorală provizorie nu prevedea cel de al doilea nivel de atribuire a mandatelor pentru Senat, cea de-a doua cameră astfel fiind lipsită de procedura de compensare.
[33] Cf. Lijphart, Modele, 158.
[34] De altfel, în Europa numai câteva state au legiferat obligativitatea votului: Belgia, Cipru, Grecia și Luxemburg, la care putem adăuga Turcia.
[35] Spre exemplu, la alegerile din 2020 au lipsit oficial 1.339 de voturi pentru Camera Deputaților, explicabile prin faptul că unii dintre cetățenii votanți nu au mai pus buletinele de vot în urne (vezi BEC, Proces-verbal privind totalizarea voturilor la nivel național pentru alegerea Camerei Deputaților (2020), https://parlamentare2020.bec.ro/wp-content/uploads/2020/12/pv_1496.pdf).
