Principalul promotor al proiectului este Franța dar și Germania sprijină ideea, mai ales după ce Merkel a implementat în ultimii ani un germano-centrism în UE și o îndepărtare accelerată de SUA.

Prin acest proiect, decidenții de la Elysee se întorc la viziunea lui Charles de Gaulle. Mai exact, visează ca Franța să devină o putere pe deplin independentă, cu control clar în Europa și cu posibilitatea propagării puterii militare la nivel global.

Franța – rămășițele unui imperiu

Franța nu mai este o mare putere din perioada în care-și câștiga singură războaiele. Vorbim de o putere regională cu arsenal nuclear, membră permanentă în Consiliul de Securitate al ONU, care și-a păstrat unele zone de influență în Pacific și Africa, dar nu se compară din punct de vedere economic și militar cu SUA, China sau Rusia.

Pentru a conta cu adevărat, Franța are nevoie de multe alianțe și compromisuri în aproape toate zonele în care-și exercită influența.

În Marea Mediterană interesele Franței se ciocnesc cu cele ale Turciei dar Parisul fuge de o confruntare și optează pentru jocuri strategice mai complexe și alianțe cu inamicii naturali ai Ankarei. Astfel, în Siria, Franța i-a susținut pe kurzi, pe care Turcia îi consideră o amenințare la adresa suveranității și securității sale. În Libia, Parisul a sprijinit în mod tacit armata națională libiană, în timp ce Turcia a susținut guvernul. De curând, Parisul s-a alăturat Ciprului și Greciei împotriva revendicărilor teritoriale turcești din Mediterana.

În Africa, Franța pare să piardă din ce în ce mai mult teren în fața Chinei și Rusiei. Conflictul diplomatic dintre Paris și Alger se consolidează, în Republica Centrafricană mercenarii ruși de la Wagner își fac de cap iar în Mali, același grup Wagner a semnat un acord de securitate cu autoritățile în dauna Franței.

La fel de rău arată situația pentru Franța și regiunea Asia – Pacific. Parisul nu poate afecta substanțial echilibrul de putere și pare exclusă din jocul granzilor SUA și China. Macron încearcă să strângă legăturile cu Japonia, India și Australia dar proiectul american Five Eyes (Australia, Canada, New Zealand, the United Kingdom, and the United States) și mai nou AUKUS (alianță militară triunghiulară între Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Australia) stopează ambițiile palatului Elysee în Pacific.

Pe lângă problemele strategice și de securitate, Franța a pierdut și un contract enorm pentru submarinele ce trebuiau livrate Australiei. Practic, Macron a cam rămas fără variante și fără bani în Pacific.

Armatele costă

Situația geopolitică în care se află le-a arătat decidenților de la Elysee că Franța trebuie, în primul rând, să fie puternică acasă pentru a-și putea propaga forța la nivel global. Pe acest fond, Parisul lansează, din nou, proiectul armatei europene.

Profitând de mandatul haotic al lui Trump, de modul în care s-a retras SUA din Afganistan dar și de Brexit, Parisul propagă la nivel european ideea că UE este forțată de împrejurări să gândească ca un bloc militar nu doar economic. Franța ar dori să se poziționeze ca liderul unei Uniuni Europene unite și din punct de vedere militar, ceea ce ar servi drept multiplicator de putere pentru Paris la nivel global.

În momentul de față se vorbește de un contingent de 50.000 de militari care să acționeze în Europa iar liderii UE spun că aceștia vor colabora cu NATO și că, în niciun caz, nu este un pas în afara Alianței Nord Atlantice.

Chiar și așa, Franța și statele UE nu sunt pregătite pentru a susține proiectul. În afara Franței, majoritatea statelor puternice economic din Uniune nu alocă nici măcar 2% din PIB pentru apărare, media fiind de 1.6% pentru anul 2020.

Mai mult, europenii nu au capacitatea unei astfel de armate. În afară de Franța, niciun membru  UE nu este angajat în operațiuni militare semnificative. Pe continentul european doar trei state au o armată capabilă să propage forță dincolo de granițele proprii – Marea Britanie, Turcia și Franța.

Planul Franței nu se pliază pe realitățile din Europa Centrală și de Est

Deși la nivel teoretic un proiect european destinat apărării colective sună foarte bine, în practică, lucrurile se complică mai ales că multe state europene nu au încredere în garanțiile oferite de Franța.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a criticat proiectul prezentat de francezi spunând că un astfel de plan nu doar că creează divergențe între SUA și UE dar creează disensiuni chiar în interiorul Uniunii. Opinia sa se fundamentează pe faptul că Polonia, România, Cehia și statele Baltice nu ar renunța la garanțiile americane din cadrul NATO pentru granții de la Paris sau Berlin.

Chiar în aceste zile, Polonia se confruntă cu o  situație extrem de gravă la granița cu Belarus iar primele state care trimit trupe sunt Marea Britanie și Estonia în timp ce Franța sau Germania încă analizează situația.

În Europa Centrală și de Est pericolul vine Est iar Rusia are grijă ca frica să rămână constantă pentru fostele state comuniste. Pentru Germania, din Rusia vine gazul ieftin iar pentru Franța bani din contracte de armament. Europa este încă foarte clar segmentată în funcție de relațiile cu Rusia iar acest fapt este o mare piedică în calea proiectului franțuzesc.

Dincolo de jocurile strategie pe termen lung, situația trebuie privită și din prisma ambițiilor politice ale președintelui francez. Într-un context economic și geopolitic complicat, Macron scoate din sertar vechiul plan al armatei europene. Nu trebuie uitat că în 2022 în Franța au loc alegeri prezidențiale iar actualul președinte francez nu poate pune masă decât prea puține realizări. O armată europeană, fie și inutil de mică și prost dotată, i-ar oferi lui Macron un proiect cu anvergură europeană de care se agațe, ar da peste nas americanilor care i-au furat  contractul cu Australia și s-ar poziționa ca viitorul lider al UE, după retragerea lui Merkel.