Scopul analizei care urmează este de a pune în evidență momentul de trecere de la un sistem mediatic „clasic“, alcătuit în principal din televiziune, presă scrisă și radio, la un sistem dominat de mediile digitale. În România, ca și în alte sisteme mediatice naționale, această trecere, care începuse încă de la sfârșitul anilor ’90, a fost accelerată de criza economică globală din 2008. Situația țărilor din fostul bloc sovietic este în parte, deși nu radical diferită de a celor occidentale, iar a României, care a cunoscut cel mai dur regim comunist din regiune, este diferită cu atât mai mult, deoarece un sistem medatic pluralist, bazat pe libertatea presei și pe libera inițiativă privată s-a constituit abia după căderea comunismului. La sfârșitul anilor 2000, acest sistem abia reușise să ajungă la o maturizare reală.

Dacă ar fi să ne luăm după clasamentele periodice ale sondajelor de opinie și birourilor de audit, nimic semnificativ nu se întâmpla în mass-media anului 2006. ProTV și Antena 1 înregistrau în continuare cele mai mari cote de audiență. Jurnalul Național și Evenimentul Zilei se luptau, ca și în 2005, pentru poziția de cel mai bine vândut quality paper^[1] și nici un alt ziar nu le amenința tirajele. Imaginea aceasta este însă înșelătoare. Atât profesional, cât și economic mass-media a cunoscut în 2006 o evoluție spectaculoasă, ale cărei efecte urmau să devină în curând vizibile. Se dovedea că, la fel ca în mai toate domeniile vieții sociale, România urma întocmai, deși la un alt moment istoric, rutele democrațiilor occidentale. Diferențele apăreau doar în ceea ce privește ritmul și calitatea schimbărilor. Obsesia sincronizării făcea ca lucrurile să evolueze mult mai rapid, în timp ce, prin comparație, standardele de calitate rămâneau încă la un nivel destul de scăzut.

Schimbarea raporturilor dintre politică și media după 2005

Creșterea economică înregistrată de România începând din 2000 poate fi considerată principala cauză a transformărilor din mass-media, dar nu mai puțin importante au fost schimbările politice din 2004 și 2005 și perspectiva aderării la Uniunea Europeană. Adoptarea, la începutul anului 2005, de către Guvernul Tăriceanu a unor noi reglementări privind distribuția publicității de stat^[2] și modalitatea de raportare față de datoriile fiscale ale companiilor mass-media pot fi considerate momentul simbolic al începutului unor schimbări importante. Pentru toți investitorii a devenit cât se poate de clar că epoca ajutoarelor grase, ce pun în joc finanțele statului sau ale întreprinderilor publice, s-a terminat, iar datoriile publicațiilor la bugetul de stat vor fi tot mai greu de șters de către politicienii aflați la putere. Viitorul publicațiilor de presă depindea acum în cea mai mare măsură de vânzări și de publicitatea companiilor private.

Un semn al acestor schimbări a fost creșterea investițiilor străine. Intrarea pe piața românească a trustului turc Dogan, de pildă, confirma că viitorul mass-media era văzut în culori optimiste de către realizatorii de planuri de afaceri. Trusturile mai vechi, ca MediaPro sau Intact, manifestau însă, în aceeași perioadă, o atitudine preventivă, urmărind o creștere treptată.

Schimbările legislative nu au condus la o separare mai clară între lumea politică și mass-media și, de fapt, la o autonomizare a mass-media în raport cu puterea politică, dar au schimbat tipul de relație dintre ele și, în consecință, au modificat structural ambele lumi. Ca urmare a normalizării pieței, mass-media a devenit inevitabil mai influentă și, deci, mai periculoasă pentru lumea politică. Războiul noului președinte Traian Băsescu împotriva „mogulilor“ de presă poate fi înțeles ca o reacție a puterii politice în fața creșterii influenței presei și, deci, a consolidării presei anti-guvernamentale și anti-prezidențiale.

Totuși, condițiile economice nu permiteau încă o creștere exponențială a profitului companiilor exclusiv din resurse și activități proprii. Într-adevăr, piața totală de publicitate înregistrase în 2005 o valoare record, de aproximativ 180-200 de milioane de euro, pentru a ajunge la un vârf de 540 milioane de euro în 2008.^[3] Este totuși probabil că investițiile masive în presă ale unor oameni de afaceri controversați, precum Sorin Ovidiu Vântu sau Dinu Patriciu, urmăreau, pe lângă obținerea unui profit pe o piață aflată în dezvoltare, și creșterea influenței lor pe piața intereselor politice.

Bineînțeles, intențiile politice nu puteau fi recunoscute public, ci totul trebuia să fie formulat în termeni de business. Într-un interviu pentru revista Capital (31 ianuarie 2007), Dinu Patriciu și-a motivat investițiile cu argumentul politico-economic că piața mass-media este dezechilibrată: „… Industria de media românească este o foarte bună oportunitate de afaceri în acest moment, datorită dezechilibrelor care există. Mă refer la necorelarea între încasările din publicitate și circulația pe care o au diverse suporturi media, inclusiv audiența televiziunilor. Când un singur trust de media, care are o audiență de 25%, concentrează 65% din încasările din publicitate, iar în presa scrisă, un trust de presă, care are 35%, concentrează 55% din încasările din publicitate, înseamnă că există, în dezechilibrul pieței, o oportunitate. M-a atras și faptul că este o industrie care a rămas, din păcate, subcapitalizată și – deși competiția este extrem de acerbă – destructurată. În aceste condiții, este unul dintre segmentele economice din România în care se poate face rapid o investiție profitabilă. Depinde doar de inteligența investiției“. La rândul său, Sorin Ovidiu Vântu s-a prezentat pe sine ca pe cel care aduce vestea cea bună a creșterii lefurilor jurnaliștilor: „Investițiile mele în media, pe încă cinci ani, vor atinge în final 130 de milioane de euro. Cât despre salarii… Eu unul nu cred că poți ține un ziarist valoros cu o leafă de femeie de serviciu. Deci, apariția unuia ca mine în acest business ar trebui să fie aplaudată de ziariști. Grație și mie, salariile dumneavoastră încep să crească până la nivelul celor din Europa. Este ceva rău în asta?“ (Sorin Ovidiu Vântu, interviu pentru revista Capital, 31 ianuarie 2007) În realitate, prin investițiile lor, Dinu Patriciu și, de asemenea, Sorin Ovidiu Vântu au bulversat, până la un nivel care nu mai fusese atins, piața; în același timp, au reanimat relațiile mass-media cu politica. Adrian Sârbu reușise să mențină pentru o lungă perioadă de timp distanța optimă între MediaPro și politică, politica sa fiind banalul pro-euro-atlantism. Aceasta a fost, probabil, cea mai inteligentă decizie luată de un manager de media în toată perioada postcomunistă, deși Sârbu s-a putut poziționa în acest fel datorită dominației pe piață a trustului său. Situat pe piață pe poziția a doua după MediaPro, trustul media Intact controlat de Dan Voiculescu fusese de la început conceput ca o armă politică, dar cam aceleași obiective urmăreau și noile investiții în media ale fostului arhitect și om de afaceri în domeniul energiei Dinu Patriciu, ca și ale individualistului Sorin Ovidiu Vântu. Vântu, Voiculescu și Patriciu au ajuns rapid într-o relație ostilă cu puterea politică, mai precis cu președintele Traian Băsescu. În raport cu acesta, ei au fomat un soi de „unitate compozit“. Băsescu e și cel care le-a dat numele de „moguli“^[4]. Deși Adrian Sârbu fusese adesea asociat cu cei trei oameni de afaceri, tipul său de poziționare părea similar investitorilor străini de pe piață, cum ar fi Ringier. Era de așteptat ca Dogan, care încheiase cu Ringier o înțelegere de colaborare, să manifeste aceeași distanță față de politic, ba chiar să se asocieze cu ceilalți actori străini pentru a-i susține pe adversarii politici ai lui Voiculescu, Patriciu și Vântu. Conflictul dintre Băsescu și „moguli“ urma să slujească deci, măcar indirect, interesele trusturilor străine de presă, acesta fiind preludiul prăbușirii presei românești în perioada de criză economică ce va izbucni peste doar doi ani. Obiectivul de a reducere a influența pe piață a actorilor autohtoni corespundea ideologiei combaterii „grupurilor de interese nelegitime“, susținută de Traian Băsescu. De asemenea, era previzibil că parteneriatul Dogan-Ringier va atenta la poziția celui mai important trust de pe piață, MediaPro^[5], ceea ce înseamna că aceștia urmau să încerce să invalideze neutralitatea adoptată de Adrian Sârbu față de politică. În perioada de criză, Adrian Sârbu și-a vândut afacerile către investitori străini.

Pe lângă toate acestea, în conflictul dintre președinte și „moguli“ a intervenit un factor obiectiv, care a înclinat net balanța în favoarea celui dintâi. De la mijlocul anilor 2000, piața era tot mai tulburată de schimbările tehnologice din domeniul comunicării. Cotele de audiență ale ziarelor scădeau aproape dramatic, cu aproximativ 30%. Situația putea fi explicată în parte prin trecerea unui grup important de consumatori de media pe formatul digital. Site-urile românești au atras în decembrie 2006 peste 17 milioane de utilizatori unici^[6], dintre care aproximativ 5 milioane accesau din țară. Deși se afla în curs, revoluția digitală nu adusese o schimbare ireversibilă, motiv pentru care mass-media era încă organizată potrivit regulilor sistemului mediatic „clasic“. Adaptarea la mediul online ar fi devenit în curând inevitabilă, dar nu ar fi condus, probabil, la prăbușirea sistemului mediatic, așa cum s-a întâmplat până la urmă în timpul crizei economice din 2008.

Trustizare și migrație de personal. Probleme etice ale jurnaliștilor

Evoluțiile politico-economice și investițiile masive au accelerat, în 2006, două procese de aceeași direcție, dar de sensuri contrare: concentrarea și diversificarea pe orizontală. În lucrarea Introducere în sistemul mass-media, Mihai Coman face un inventar al trusturilor media din a doua parte a anilor 2000, identiticându-le pe următoarele: MediaPro, Ringier, Intact, Realitatea-Academia Cațavencu, ARBO Media, Burda, RPG, Sanoma, WAZ și Adevărul.^[7] Marile trusturi au atras publicații importante și, în același timp, și-au extins oferta de produse media. Preluarea de către Realitatea Media a grupului de firme Cațavencu, achiziționarea de către MediaPro a cotidianului Gândul și cumpărarea de către Dinu Patriciu a cotidianelor Adevărul și Averea (acestea se alăturau publicațiilor culturale ale trustului Satyricon) erau cele mai semnificative dovezi de concentrare a mass-media. Explicația cea mai la îndemână a acestui fenomen este invocarea preocupării pentru creșterea încasărilor din vânzări sau din publicitate și pentru împărțirea riscurilor. Asocierea a fost completată de diversificarea multimedia și de nișare. Un exemplu este apariția, în cadrul trustului Realitatea, a agenției de știri NewsIn. Diversificarea urma în mod firesc liniile de concurență cu celelalte trusturi, în acest caz cu cea mai importantă agenție de știri, Mediafax, aparținând MediaPro. Cele mai multe investiții s-au făcut însă în televiziunile de nișă, target-ul atacat programatic de Sorin Ovidiu Vântu. La concurență cu Acasă TV (Media Pro), televiziune care se adresa publicului feminin, a apărut Euforia TV (Intact) și Romantica TV (Realitatea). Pot fi amintite canalele de filme, de muzică (populară și comercială), de sport, de informații economice și, nicidecum în ultimul rând, de știri (Realitatea TV, Antena 3, N24).

Diversificarea, nișarea și concentrarea au creat investitorilor două tipuri mari de probleme: de management și de resurse umane. Au fost, în general, preferați oameni din sistem, fie că aceștia erau manageri financiari și editoriali, redactori-șefi sau reporteri. La fel ca în perioadele preelectorale, am asistat la un nou val de migrații de la un trust la altul, cazul cel mai dramatic fiind cel al echipei de la Libertatea, care a trecut în bloc la Averea^[8]. Directorul general al Publimedia, Dragoș Stanca, a plecat la trustul lui Sorin Ovidiu Vântu, în timp ce directorul executiv al diviziei de ziare-bulevard și sportive Ringier, Răzvan Cornețean, a devenit director general la Averea lui Dinu Patriciu. De asemenea, un număr de vedete ale MediaPro, între care Teo Trandafir și grupul „Vacanța Mare“, s-a orientat către Realitatea Media și Dogan. Lucrurile au decurs aproximativ în același la fel în ceea ce-i privește pe redactorii-șefi și editorialiștii ziarelor centrale. Mișcarea cea mai spectaculoasă a fost, fără îndoială, achiziționarea de către MediaPro a ziarului Gândul, cu întreaga sa echipă de editorialiști valoroși, condusă de Cristian Tudor Popescu. La aceasta se adăuga plecarea lui Mircea Dinescu de la Gândul la Adevărul, numirea lui Emil Hurezeanu în funcția de director al României Libere, plecarea directorului Adrian Halpert de la Libertatea la Adevărul și Averea, trecerea editorialiștilor Ovidiu Nahoi și Laurențiu Ciocăzanu de la Evenimentul Zilei pe funcții de conducere la Adevărul – iar exemplele pot continua.

Aceste schimbări din mass-media au cunoscut, așadar, o intensitate deosebită, motivația principală fiind, desigur, banii. Mulți dintre cei care au plecat de la un trust la altul au primit salarii mai mari, iar în unele cazuri creșterea a fost impresionantă (potrivit mai multor articole publicate în mass-media, vedeta de televiziune Teo Trandafir ar fi primit de la Realitatea Media un milion de euro anual).

Schimbarea job-ului pentru mai mulți bani, deși neimputabilă în sine, a ridicat probleme privind etica jurnaliștilor și justificarea economică a intrărilor de capital în sistem. Profesia de jurnalist pretinde respectarea unor norme deontologice, cele mai importante fiind înscrise în Codul deontologic al jurnalistului^[9], adoptat de Clubul Român de Presă (CRP). În același timp, nu trebuie să uităm că o caracteristică a întregului sector media o reprezintă piața dublă, a intereselor și a publicității, pe care funcționează. Or, s-a putut observa că, pentru un ban în plus la salariu, jurnaliștii sunt în stare să treacă fără prea multe mustrări de conștiință de la o politică editorială la alta, respectând interesele patronilor și uitând de Codul deontologic și de principiile de etică publică. Constatând că acest fenomen ia amploare, pe data de 19 decembrie 2006^[10] președintele CRP Cristian Tudor Popescu și-a depus demisia din această funcție. Într-o scrisoare adresată membrilor clubului, Popescu a afirmat: „Viața politică din ce în ce mai vulgară și superficială din România ultimilor ani este însoțită, ca și cum n-ar vrea să rămână mai presus, de o presă tot mai degradată, moral și profesional. (…) Ziariștii au devenit, în prea mare măsură, niște mercenari care, după ce se bat cu pumnii în piept pentru niscai principii, se mută la trustul primului mahăr care dă mai mult. Și nu numai «dinozaurii», ci și prea mulți jurnaliști din noile generații. Șuvoaie de bani venind din afara presei inundă acum mass-media, alterând relațiile profesionale din branșă, golind de sens branduri construite în mai mult de un deceniu“.

Raportul dintre etică și bani este o problemă foarte interesantă, în analiza căreia însă nu vom intra aici. De altfel, cazul directorilor financiari nu se poate discuta în acești termeni decât dacă, așa cum susține Costi Rogozanu, apariția unei generații de „jurnaliști-manageri“ face ca problemele de etică să devină chiar mai complicate: „În interiorul acestei caste există și un grup compact de ziariști care discută direct cu patronul politica postului. Regulile de separare a puterilor în interiorul business-ului de presă sunt făcute praf de ani buni de ziariștii patronatelor“^[11]. În ceea ce-i privește pe reporteri, aflați la baza ierarhiei, salariile lor au rămas în continuare mici (chiar dacă în creștere evidentă), iar migrația era justificată și nu putea fi judecată moral. Doar responsabilii de politica editorială și editorialiștii puteau fi avuți în vedere ca repere, și numai dacă admitem că trebuia să fie discutat fiecare caz în parte. Cu toate acestea, diagnosticul pus de Cristian Tudor Popescu părea să fie corect, într-un sens general. El privea în primul rând justificarea investițiilor în presă, „șuvoaiele de bani din afara presei care inundă mass-media“, ca și înțelegerea legăturii intrinseci dintre aceste investiții și evoluțiile politice.

Pe de altă parte, Popescu invoca un proces de depersonalizare a presei, mai ales a presei scrise – dispariția jurnalismului angajat, de tipul celui practicat de directorul cotidianului Gândul. Jurnaliștii erau în această fază captivi ai capitalului, dar – teoretic – problema putea fi rezolvată în timp prin delimitarea între patronat și redacție. În aceste condiții, sindicalizarea jurnalismului a fost stopată chiar în momentul în care inițiativa realizării unei structuri care să promoveze și să apere interesele redactorilor urma să fie pusă pe picioare.

Există multiple explicații ale acestor transformări. Una dintre ele se referă la diferențele dintre mentalități și valori ale generațiilor succesive de jurnaliști. Mulți jurnaliști din generația mai veche erau de formație ingineri sau filologi. Ei au intrat în presă mai puțin pentru că doreau să practice o profesie și mai mult pentru că aveau ceva de spus sau credeau că au ceva de spus. Presa era, în ochii lor, profund legată de literatură. Cristian Tudor Popescu, inginer de formație, este un caz tipic de literaturizare a jurnalisticii, dar el nu este nici pe departe singurul. Generația mai veche se raporta la bibliotecă, mândria și exigența ei era numărul de cărți citite. Noua generație însă nu mai privea jurnalismul ca ținând de literatură, ci de științele comunicării; el nu mai reprezenta o misiune, ingrată și în același timp pasionantă, ci o profesie pur și simplu. Jurnaliștii din noua generație se formau deja în majoritate la facultățile de științe ale comunicării apărute după 1990, iar influența relațiilor publice și a marketingului asupra formației lor era tot mai evidentă.

Această nouă atitudine, ruptă de filologismul predecesorilor, era de fapt sincronă cu valul de transformări prin care treceau mass-media și societatea românească. La fel ca în țările dezvoltate, mass-media românească își câștigase aproape în totalitate locul în sistemul de putere, pe când atitudinea angajată a jurnaliștilor din generația mai veche părea deja neadecvată. Cât privește etica, ea era firește necesară, dar toată lumea își dădea seama că nu e deloc ușor s-o respecți sau, mai exact, că noului context i se potrivește un alt tip de etică. Potrivit lui Peter Gross, care citează un studiu realizat în 2011 de Ellen Hume, „… doar 32% dintre jurnaliștii români chestionați în 2011 credeau că normele deontologice sunt respectate, ceea ce nu este de mirare, în condițiile în care jumătate dintre ei nu au putut face referire la nici un regulament profesional sau cod etic“^[12].

Schimbarea modului de a face presă are, desigur, un corespundent în schimbarea publicului. În anii care trecuseră de la căderea regimului comunist, a avut loc o modificare treptată a caracterului masei consumatoare de media. Publicul ziarelor, radiourilor și televiziunilor face în mod curent obiectul numeroaselor și prețioaselor cercetări de marketing. Plecând de la datele oferite de diverse sondaje de opinie și statistici, pot fi elaborate teorii care defineasc publicul acestora. Când vorbim însă despre modificarea caracteristicilor masei consumatoare de media, ne referim la coordonatele ei generale și nu la un target anume. Tocmai sub acest aspect, România a înregistrat schimbări importante, pe care sondajele doar le-au constatat, eventual, prin cercetări secvențiale. După 15 ani de libertate economică, masa consumatoare de media era din ce în ce mai diferită de masa revoltată din timpul Revoluției din 1989, masă care, între altele, avusese acces, ani în șir, la doar două ore de propagandă televizată pe zi. Schimbarea ca atare, produsă nu doar în România, este exprimată Peter Sloterdijk, în Disprețuirea maselor, deși acesta se referă la perioade ceva mai vechi din istoria Occidentului: „A aparținut esenței masei actuale să fie masă de adunare și de adunătură; ea a intrat însă într-un regim în care caracterul de masă nu se mai exprimă printr-o întrunire fizică, ci prin participarea la programele mijloacelor de comunicare în masă. De aceea cei mulți nu mai „mișună“, ci „plutesc liber“. Ei s-au îndepărtat într-un fel de „cristalizarea“ prin situație, în care aglomerarea lor era o posibilitate constant amenințătoare și care promitea multe. Din masă de adunătură a devenit masă care se instalează în programe – și aceasta a emancipat-o de adunarea, conform definiției, într-un loc comun. Aici masa este individul. Omul este astăzi masă fără să vadă pe altul. Urmarea este aceea că societatea actuală sau, dacă vreți, postmodernă nu se mai orientează prioritar în funcție de experiența corporală, ci se observă pe sine numai prin simbolurile mijloacelor de comunicare în masă, prin discursuri, mode, programe și oameni proeminenți. În aceasta își găsește individualismul de masă al epocii noastre baza sa sistematică.“^[13] Sloterdijk face distincția între „masa de adunătură“, caracteristică societății industriale și care s-a manifestat și în timpul revoluției din 1989, și masa modelată de mediile de comunicare în masă, care a pierdut gustul pentru protestele în stradă și s-a instalat comod în fața televizorului. Mass-media a făcut ca, după 15 ani, masa de adunătură să se transforme în masă media.

Concluzii

Cu puțin timp înainte de izbucnirea crizei economice globale din 2008, care va conduce, între altele, la prăbușirea sistemului mediatic românesc și, ulterior, la constituirea unui sistem mediatic periferic, dominat de rețelele globale online, presa din România a cunoscut o scurtă perioadă de maturizare și dezvoltare într-un sistem clasic televiziune – radio – presă scrisă. Această ultimă configurație, la care ajunsese după 15 ani de intensă activitate, exprima integrarea în sistemul capitalist atât prin investiții și normalizarea pieței, cât și prin intrarea treptată în sistem a unor generații de jurnaliști educate în noile școli de comunicare.

Momentul a fost creat de importante investiții în media ale unor oameni de afaceri controversați, în special ale lui Sorin Ovidiu Vîntu și Dinu Patriciu, dar și de unele investiții străine, cum sunt cele ale trustului Dogan. După ce Partidul Social Democrat a pierdut alegerile din 2004 și în perspectiva integrării europene a României, noua putere, al cărei vârf de lance era președintele Traian Băsescu, a intensificat lupta împotriva corupției, una dintre țintele principale fiind gruparea „mogulilor“. În această luptă, interesele oamenilor de afaceri cu investiții în media de a-și crește influența și, astfel, de a se pune la adăpost de diverse riscuri, inclusiv de natură judiciară, s-au intersectat cu interesele politice le celor aflați la putere, care țineau de integrarea României în cadrul structurilor euro-atlantice și al sistemului capitalist occidental, dar și de promovarea lor politică. Este destul de clar că evoluția sistemului mediatic a favorizat creșterea pe piața media a capitalului străin, în perioada crizei chiar cel mai important trust, MediaPro, al cărui acționariat era românesc, decizând să-și vândă acțiunile unor investitori străini, deși presiunea politică asupra sa nu era, cel puțin aparent, la fel de mare ca asupra altor trusturi de presă. Conflictul dintre președinte și trusturile media cu capital românesc, conduse de patronii Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu și Dan Voiculescu, prefațează etapa în care sistemul mediatic românesc s-a prăbușit sub impactul tehnologiilor digitale cu impact global.

Bibliografie:

Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Iași, Polirom, 2007.

J.J. van Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen, Știința comunicării. Humanitas, 2004.

Peter Gross, Rădăcinile culturale ale sistemului mass-media românesc, Iași, Editura Polirom, 2023.

Costi Rogozanu, „Presa în deceniul Băsescu“, în Florin Poenaru, Costi Rogozanu (coord.), Epoca Traian Băsescu, Cluj-Napoca, Editura TACT, 2014.

Michael Shafir, „Neopopulismul în zodia postcomunismului“, în Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu, Sorina Soare (ed.), Populismul contemporan. Un concept controversat și formele sale diverse, Iași, Editura Institutul European, 2012.

Peter Sloterdijk, Disprețuirea maselor. Idea Design&Print, 2002.

Carmen Monica Cercelescu, Regimul juridic al presei. Teora, 2002.

Claude-Jean Bertrand (coordonator), O introducere în presa scrisă și vorbită. Polirom, 2001.

Surse media:

Evenimentul zilei, 23 decembrie 2006, care citează un studiu realizat de Intact.

Publicitatea de stat, reglementata de Guvern – HotNews.ro, accesat la 20 ocotmbrie 2025. Media Fact Book estimeaza investitii de 450 de milioane de dolari in publicitatea romaneasca pe 2007, accesat la 20 octombrie 2025.

Evenimentul zilei, 23 decembrie 2006, care citează un studiu realizat de Intact.

Sursa: Ziarul financiar din 19 octombrie 2006, care îl citează pe Sorin Tudor, directorul de comunicare al NetBridge.

Cristian Tudor Popescu a demisionat din Clubul Roman de Presa – HotNews.ro, accesat la 30 octombrie 2025.

NOTE

^[1] „Clasamentul pentru presa scrisă a fost realizat după cifrele BRAT din perioada ianuarie-iunie 2006. În acest interval, cotidianele editate de Ringier (Evenimentul Zilei, ProSport și Libertatea) au cumulat vânzări în medie de 417.890 de copii pe ediție, devansând trustul Intact, care ocupa poziția a doua, cu 163.412 copii pe ediție, prin Jurnalul Național și Gazeta Sporturilor. Divizia print a MediaPro, Publimedia, ocupa locul al treilea, cu 50.317 copii pe ediție. Compania edita, între altele, cotidianul Gândul și publicația economică Ziarul Financiar.“ Sursa: Evenimentul zilei, 23 decembrie 2006, care citează un studiu realizat de Intact.

^[2] Publicitatea de stat, reglementata de Guvern – HotNews.ro, accesat la 20 ocotmbrie 2025.

^[3] Raporte istorice de audit, Media Fact Book. Alte asociații de profil, cum ar fi BRAT, prezintă cifre mai mari, însă toate rapoartele menționează o creștere a pieței de publicitate. Media Fact Book estimeaza investitii de 450 de milioane de dolari in publicitatea romaneasca pe 2007, accesat la 20 octombrie 2025.

^[4] Potrivit lui Michael Shafir („Neopopulismul în zodia postcomunismului“, în Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu, Sorina Soare (ed.), Populismul contemporan. Un concept controversat și formele sale diverse, Iași, Editura Institutul European, 2012, p. 416), care face trimitere directă la trecutul comunist și la afacerile dubioase despre care presa a scris că ar fi fost implicat Traian Băsescu, „În România, „mogulii“ și „magnații“ joacă același rol pe care îl joacă în Rusia post-Elțiană „oligarhii“. Cu alte cuvinte, avem de a face cu expresii înrădăcinate în mentalul colectiv și utilizate de către neopopuliști în ciuda faptului că ei înșiși adeseori provin din aceleași structuri, au legături strânse cu „oligarhi“ rivali celor denunțați și chiar sunt suspectați de a fi fost ei înșiși autori sau beneficiari ai acestor scheme“.

^[5] „În clasificarea trusturilor după activitățile de televiziune, MediaPro era lider, având o cotă de piață de 26%. Trustul Intact îl seconda, cu o cotă de 15%. Suedezii de la SBS, care dețineau Prima TV și Kiss TV, ocupau locul trei, cu 4,7 procente. Centrul Național Media (Național TV, N24 și Favorit TV) împărțea poziția a patra cu Realitatea Media (Realitatea TV, Money Channel, rețeaua Alpha și Romantica), ambele înregistrând 3,7%. Televiziunea publică TVR 1 avea cea mai mare cotă de piață dintre posturile autohtone (16,8%), urmată de posturile comerciale Pro TV (15,8%) și Antena 1 (13,6%).“ Sursa: Evenimentul zilei, 23 decembrie 2006, care citează un studiu realizat de Intact.

^[6] Sursa: Ziarul financiar din 19 octombrie 2006, care îl citează pe Sorin Tudor, directorul de comunicare al NetBridge.

^[7] Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Iași, Polirom, 2007, p. 67-69.

^[8] O parte din echipa veche de la Averea s-a dus ulterior la Libertatea.

^[9] Articolul 1 al acestui cod spune că: “Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecințele ce le-ar putea avea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi corect informat.“

^[10] Cristian Tudor Popescu a demisionat din Clubul Roman de Presa – HotNews.ro, accesat la 30 octombrie 2025.

^[11] Costi Rogozanu, „Presa în deceniul Băsescu“, în Florin Poenaru, Costi Rogozanu (coord.), Epoca Traian Băsescu, Cluj-Napoca, Editura TACT, 2014, p. 208.

^[12] Peter Gross, Rădăcinile culturale ale sistemului mass-media românesc, Iași, Editura Polirom, 2023, p. 124.

^[13] Peter Sloterdijk, Disprețuirea maselor. Idea Design&Print, 2002, pp.16-17.