1. Introducere

Discursul politic contemporan în democrațiile occidentale este dominat de îngrijorări legate de polarizarea „fără precedent“ – creșterea distanței ideologice între partide politice, scăderea încrederii în instituții, creșterea ostilității afective între grupurile partizane și fragmentarea discursului public comun (Iyengar et al., 2019; McCarty, 2019). O literatură substanțială atribuie această polarizare unor dezvoltări tehnologice recente: camerele de ecou ale social media, curarea algoritmică a conținutului, publicitatea politică micro-targetată și campaniile de dezinformare conduse de AI (Sunstein, 2017; Tucker et al., 2018; Acemoglu et al., 2024).

Totuși, această explicație techno-centrică se confruntă cu două anomalii empirice. În primul rând, Boxell et al. (2017) demonstrează că polarizarea afectivă în Statele Unite a crescut cel mai rapid în rândul grupurilor demografice cu cea mai scăzută utilizare a internetului și social media (adulți peste 65 de ani), sugerând că platformele digitale explică doar o fracțiune mică din tendințele polarizării. În al doilea rând, datele comparative cross-naționale dezvăluie o variație dramatică: în timp ce Statele Unite și Regatul Unit au experimentat creșteri abrupte atât ale inegalității, cât și ale polarizării post-1980, țările din Europa continentală (Germania, Franța, Olanda) și țările nordice (Suedia, Norvegia) au menținut o inegalitate și o polarizare relativ stabile, în ciuda expunerii similare la globalizare, schimbare tehnologică și penetrare a media digitale (Atkinson et al., 2011; Roine & Waldenström, 2015).

Această lucrare avansează o explicație structurală a polarizării politice, întemeiată pe economia politică a inegalității. Susțin că factorul cauzal primar al polarizării contemporane este polarizarea socioeconomică – creșterea dramatică a inegalității economice (concentrarea veniturilor și averii) și a inegalității politice (influența politică asimetrică a elitelor economice) începând cu anii 1980. Această polarizare structurală creează condițiile sociale – insecuritate economică, anxietate de statut, resentiment de grup, neîncredere instituțională – pe care tehnologiile digitale le amplifică ulterior (Piketty, 2014, 2020; Milanović, 2016; Autor et al., 2020).

Analiza se desfășoară în șase etape. Secțiunea 2 stabilește definiții conceptuale și cadre de măsurare pentru inegalitatea economică, inegalitatea politică și polarizarea multidimensională. Secțiunea 3 prezintă dovezi istorice documentând traiectoria în formă de U a inegalității pe parcursul ultimului secol, analizând atât „Marea Comprimare“ (1920–1980), cât și inversarea post-1980, cu date comparative detaliate din Europa Occidentală și Statele Unite. Secțiunea 4 identifică mecanismele instituționale – organizarea muncii, impozitarea progresivă, dezvoltarea statului social – care au redus inegalitatea la mijlocul secolului, și inversările de politică care au condus la resurgența acesteia. Secțiunea 5 analizează căile cauzale care leagă polarizarea socioeconomică de polarizarea politică, examinând dovezi despre captura politică a elitelor, scăderea reactivității politice față de alegătorii mediani și eroziunea coaliților politice inter-clase. Secțiunea 6 evaluează rolul tehnologiilor digitale ca mecanisme de amplificare, nu cauze primare. Secțiunea 7 concluzionează cu implicații pentru politici publice și guvernanță democratică.

2. Cadru conceptual și măsurare

2.1. Inegalitatea economică: concentrarea veniturilor și averii

Inegalitatea economică se referă la distribuția veniturilor și averii în cadrul unei populații. Urmând pe Atkinson et al. (2011) și Piketty (2014), mă concentrez pe ponderi la vârf (top shares) – proporția din venitul sau averea totală deținută de top 1%, top 10% și, invers, de cei 50% de jos – deoarece aceste metrici captează concentrarea la extreme mai eficient decât măsuri sumare precum coeficientul Gini.

Inegalitatea veniturilor măsoară fluxuri: câștiguri anuale din muncă (salarii) și capital (dividende, dobânzi, câștiguri de capital, rente). Inegalitatea averii măsoară stocuri: valoarea activelor (imobiliare, financiare, capital în afaceri) minus datorii. World Inequality Database (WID.world) furnizează serii istorice armonizate pentru peste 100 de țări, bazate pe înregistrări fiscale, conturi naționale și anchete la gospodării (Chancel et al., 2022).

2.2. Inegalitatea politică: influență asimetrică și captura elitelor

Inegalitatea politică denotă diferențe sistematice în influența politică – capacitatea de a afecta rezultatele politice – între straturile de venit și avere (Bartels, 2008; Gilens, 2012). Gilens și Page (2014) operaționalizează acest concept analizând relația dintre preferințele politice ale diferitelor grupuri de venit și adoptarea efectivă a politicilor în Statele Unite. Constatările lor indică că rezultatele politice reflectă puternic preferințele elitelor economice și ale grupurilor de interese de afaceri organizate, prezentând puțină sau nicio asociere independentă cu preferințele cetățenilor cu venituri medii sau mici – chiar și după controlul pentru alți factori.

Acemoglu și Robinson (2008) teoretizează inegalitatea politică ca putere politică de facto: elitele investesc resurse economice pentru a captura instituții (prin lobby, finanțare de campanie, capturare regulatorie, uși turnante între sectorul public și privat), modelând astfel regulile în favoarea lor chiar și în cadrul sistemelor formal democratice. Acest lucru creează dependență de traiectorie prin care inegalitatea economică generează inegalitate politică, care la rândul ei perpetuează inegalitatea economică (Acemoglu & Robinson, 2008).

2.3. Polarizarea politică: un fenomen multidimensional

Polarizarea politică nu este un construct unitar, ci cuprinde multiple dimensiuni parțial independente (Lelkes, 2016; Druckman & Levendusky, 2019):

2.3.1. Polarizare ideologică (bazată pe politici)

Creșterea distanței dintre partide sau alegători pe dimensiuni de politici: redistribuire, imigrație, valori sociale, rolul guvernului. Măsurată prin scoruri DW-NOMINATE pentru legislatori (McCarty et al., 2006) sau auto-plasare ideologică bazată pe sondaje.

2.3.2. Polarizare afectivă

Ostilitate emotională față de partizanii opoziției, independent de dezacordul pe politici (Iyengar et al., 2012, 2019). Măsurată prin rating-uri „termometru sentimental“ al propriului partid versus partidul opus, disponibilitatea de a socializa sau de a accepta membri ai familiei căsătoriți cu susținători ai opoziției, și amenințare percepută din partea partidului opus.

2.3.3. Sortare social

Alinierea identităților politice cu alte identități sociale (rasă, religie, educație, geografie), creând „mega-identități“ în care afilierea partizană devine un statut master care cuprinde multiple dimensiuni ale vieții sociale (Mason, 2018).

2.3.4. Polarizare instituțională

Contestarea normelor și procedurilor democratice: legitimitatea alegerilor, independența justiției, libertatea presei, tratamentul oponenților politici. În forma extremă, duce la retrogradare democratică (Levitsky & Ziblatt, 2018).

3. Traiectoria în formă de U a inegalității: dovezi istorice (1920–2026)

Figura 1. Curba în formă de U a inegalității economice în economiile avansate (1920-2020).
Notă: Ilustrație conceptuală (nu serii brute), sintetizând consensul din literatura de specialitate
privind scăderea inegalității în perioada 1920-1980 și creșterea post-1980.
Sursă: Piketty & Saez (2003); Atkinson, Piketty & Saez (2011);
Chancel et al. (2022); Roine & Waldenström (2015).

3.1. Marea Comprimare (1920–1980): egalizare fără precedent

Cea mai robustă constatare empirică din studiul istoric al inegalității este declinul dramatic al concentrării veniturilor și averii între aproximativ 1920 și 1980 în toate economiile avansate. Atkinson, Piketty și Saez (2011) au construit serii temporale omogene pentru peste 20 de țări folosind înregistrări fiscale, relevând un pattern U-shaped consistent: scădere abruptă la mijlocul secolului, urmată de resurgență post-1980.

 Statele Unite:

Ponderea top 1% din venit a scăzut de la aproximativ 23,9% în 1928 la 8,9% în 1976 (Piketty & Saez, 2003; serii actualizate în Piketty et al., 2018). Concentrarea averii a scăzut similar: ponderea top 1% din avere a coborât de la aproximativ 51,4% în 1928 la 22,5% în 1978 (Saez & Zucman, 2016).

 Europa Occidentală:

• Regatul Unit: Ponderea top 1% din venit a scăzut de la 19,6% (1918) la 6,0% (1978); ponderea din avere de la 73% (1914) la 17% (1979) (Alvaredo et al., 2018).
• Franța: Ponderea top 1% din venit a scăzut de la 21% (1920) la 7% (1983) (Piketty, 2001).
• Germania: Ponderea top 1% din venit a scăzut de la 18% (1913) la 10–11% (anii 1970) (Dell, 2007).
• Suedia: Ponderea top 1% din venit (excluzând câștigurile de capital) a scăzut de la 27% (1903) la 5% (1980) (Roine & Waldenström, 2008).

Această „Mare Comprimare“ nu a fost graduală, ci punctată de șocuri majore: Primul Război Mondial (1914–1918), Marea Criză (1929–1933), al Doilea Război Mondial (1939–1945) și reforme fiscale radicale. Piketty (2014, pp. 347–350) argumentează că aceste șocuri au avut efecte permanente prin: (1) distrugerea fizică a capitalului; (2) hiperinflația erodând averea financiară (Germania, Franța); (3) impunerea abruptă a impozitării extrem de progresive; (4) întărirea organizării muncii și instituțiilor de negociere colectivă.

3.2. Marea Inversare (1980–2026): traiectorii divergente

Începând cu aproximativ 1980, tendințele inegalității s-au inversat, dar cu variație cross-națională izbitoare (Atkinson et al., 2011, Figure 5, p. 16).

 Țări anglo-saxone (creștere abruptă):

• Statele Unite: Ponderea top 1% din venit a crescut de la 8,2% (1980) la 20,2% (2014) (Piketty et al., 2018).
• Regatul Unit: Ponderea top 1% din venit a crescut de la 6,0% (1978) la 14,3% (2014) (Alvaredo et al., 2018).
• Canada, Irlanda, Australia: Creșteri abrupte similare (Atkinson et al., 2011).

 Europa continentală (U-shape plat):

• Franța: Top 1% a crescut de la 7,0% (1983) la 10,9% (2014) – semnificativ dar modest relativ la țările anglo-saxone (Landais et al., 2020).
• Germania: Top 1% a rămas stabil la 11–13% între 1980–2014 (Bach et al., 2009; Bartels & Jenderny, 2015).
• Olanda: Top 1% a rămas sub 6% pe toată perioada (Atkinson et al., 2011).

 Țări nordice (inegalitatea este condusa de câștigurile de capital):

În Suedia, când se exclud câștigurile de capital, ponderea top 1% din venit a rămas stabilă la 5–7% (1980–2006); când se includ câștigurile de capital, a crescut de la 5% la 14% (Roine & Waldenström, 2008, 2015). Acest lucru indică faptul că în țările nordice, creșterea inegalității a provenit aproape în întregime din câștiguri de capital financiare și imobiliare, nu din inegalitatea veniturilor din muncă – o consecință a liberalizării financiare din anii 1980-1990, în timp ce s-a menținut impozitarea progresivă ridicată pe salarii.

3.3. Concentrarea averii: revenirea capitalismului patrimonial

Inegalitatea averii a crescut chiar mai dramatic decât inegalitatea veniturilor post-1980. Saez și Zucman (2016) documentează că în Statele Unite, ponderea top 1% din avere a crescut de la 22,5% (1978) la 38,6% (2014). În Germania, ponderea top 1% din avere a crescut de la 22% (1990) la 27% (2018), condusă de câștiguri de capital corporativ și boom-uri imobiliare (Albers et al., 2020).

Piketty (2014) subliniază raportul capital/venit (b), care a revenit la nivelurile de la începutul secolului XX în Europa (aproximativ 600% din venitul național) până în 2010, semnalând reînvierea „capitalismului patrimonial“ în care averea moștenită domină viața economică. Acest lucru se întâmplă deoarece randamentul capitalului (r) depășește sistematic creșterea economică (g), determinând concentrarea averii la vârf în absența politicilor redistributive.

World Inequality Report 2022 documentează că, la nivel global, top 10% deține 76% din averea totală, cei 40% din mijloc dețin 22%, iar bottom 50% doar 2% (Chancel et al., 2022, p. 120). Însă diferențele regionale sunt dramatice: în Europa, top 10% deține aproximativ 58% din avere (versus 76% global); în America de Nord, top 10% deține 71%; în Orientul Mijlociu, top 10% deține 81% (Chancel et al., 2022, Figure 4.2).

4. Mecanismele reducerii și inversării inegalității

4.1. Forțe care au redus inegalitatea (1930–1980)

4.1.1. Organizarea muncii și puterea de negociere colectivă

Densitatea sindicală în Statele Unite a crescut de la sub 10% (1930) la aproximativ 35% (anii 1950), rămânând ridicată până în anii 1970 (Farber et al., 2021). În Europa Occidentală, ratele de sindicalizare au fost chiar mai ridicate și mai persistente:

• Suedia: 65–80% (1950–1970) (Visser, 2019)
• Germania: 35–40%
• Regatul Unit: 45–50%
• Franța: 20–25% (dar cu acoperire extinsă de negociere colectivă prin mecanisme legale de extensie)

Studiile empirice demonstrează că sindicatele au comprimat distribuțiile salariale prin creșterea salariilor pentru lucrătorii cu calificare scăzută și medie, reducând diferențele salariale rasiale și de gen, și constrângând compensarea executivilor/a managementului (Western & Rosenfeld, 2011; Farber et al., 2021). În țările nordice, negocierea salarială coordonată la nivelul industriei și național a comprimat dispersia salarială pre-impozitare, reducând dependența de redistribuirea post-impozitare (Barth et al., 2014).

Sistemul german de co-determinare (Mitbestimmung) – reprezentarea lucrătorilor în consiliile corporative – a instituționalizat și mai mult vocea muncii în guvernanța firmelor, constrângând inegalitatea salarială (Höpner, 2004).

4.1.2. Impozitarea progresivă

Ratele marginale de vârf ale impozitului pe venit au crescut dramatic și au rămas ridicate timp de decenii:

•  Statele Unite: 7% (1913) ® 77% (1918) ® 25% (anii 1920) ® 94% (1944–1945) ® 70% (până în anii 1970) (date istorice IRS)
•  Regatul Unit: 8% (1914) ® 97,5% (1950–1951) ® 75%+ (până în 1979)
•  Franța: 90% (anii 1920), 60–72% (postbelic)
•  Suedia: 65–87% (1950–1985)

Piketty et al. (2014) arată că aceste rate ridicate au redus direct veniturile post-impozitare la vârf, au descurajat căutarea de rentă și pachete de compensare extreme, și au finanțat investiții publice în educație, infrastructură și asigurări sociale. Crucial, efectul impozitării progresive depinde de capacitatea de aplicare și coordonarea internațională pentru prevenirea evaziunii fiscale (Saez & Zucman, 2019).

4.1.3. Expansiunea statului social

Esping-Andersen (1990) clasifică trei regimuri de stat social:

1. Social-democrat (nordic): asigurări sociale universale, generoase, bazate pe drepturi
2. Conservator-corporatist (Germania, Franța): legate de ocupație, generoase pentru cei din interior
3. Liberal (anglo-saxon): testate pe resurse, minimale

Țările europene cheltuiesc 20–30% din PIB pe protecție socială versus aproximativ 15% în Statele Unite (Lindert, 2004). Acest lucru reduce substanțial inegalitatea venitului disponibil (cu 10–15 puncte Gini) și oferă asigurare împotriva riscurilor ciclului de viață, reducând precaritatea (Lindert, 2004, Vol. 2).

Figura 2. Inegalitatea veniturilor înainte și după taxe și transferuri (ilustrație).
Notă: Graficul ilustrează efectul redistributiv al taxelor și transferurilor asupra distribuției venitului disponibil;
interpretarea depinde de definițiile veniturilor și de comparabilitatea surselor.
Sursă: adaptare vizuală pentru articol; pentru discuții comparative vezi Lindert (2004) și OECD (2015).

4.2. Forțe care au crescut inegalitatea (1980–2026)

4.2.1. Declinul sindical

Densitatea sindicală s-a prăbușit în țările anglo-saxone:

• Statele Unite: 35% (1950) ® 10% (2020)
• Regatul Unit: 50% (1980) ® 23% (2020)

Declinurile au fost moderate în Europa continentală și minime în țările nordice:

• Germania: 35% ® 17%
• Suedia: 78% ® 65%

Farber et al. (2021) estimează că declinul sindical explică aproximativ o treime din creșterea inegalității salariale în Statele Unite începând cu 1980. Mecanismul cauzal operează prin: (1) efect direct asupra salariilor membrilor de sindicat; (2) efect de propagare asupra salariilor non-sindicale prin efecte de amenințare și norme salariale; (3) efect politic prin care slăbirea muncii reduce sprijinul pentru politici redistributive.

4.2.2. Schimbări în politica fiscală: progresivitate redusă și privilegii pentru veniturile din capital

Ratele marginale de vârf ale impozitului pe venit au scăzut abrupt post-1980:

• Statele Unite: 70% (1980) ® 28% (1988 sub Reagan) ® 37–39,6% (actual)
• Regatul Unit: 83% (1979) ® 60% (1980) ® 40% (1988 sub Thatcher)
• Germania: 56% (1990) ® 42% (2005) ® 45% (actual)
• Suedia: 87% (1980) ® 57% (2000)

Simultan, tratamentul fiscal al veniturilor din capital a devenit din ce în ce mai favorabil. În multe jurisdicții, câștigurile de capital sunt impozitate la rate mai mici decât veniturile din muncă sau sunt exceptate în anumite condiții. Roine și Waldenström (2015) arată că în Suedia, aproape toată creșterea ponderii top 1% din venit post-1980 derivă din câștiguri de capital, nu din salarii.

Piketty et al. (2014, pp. 668–670) estimează că reducerile fiscale asupra veniturilor mari explică aproximativ 40% din creșterea ponderii top 1% din venit în țările anglo-saxone, dar mai puțin de 20% în Europa continental – consistent cu traiectoriile divergente ale inegalității.

4.2.3. Financiarizare și randamentul capitalului

Expansiunea și liberalizarea sectorului financiar au crescut randamentele la proprietatea capitalului. Roine și Waldenström (2015, pp. 485–488) documentează că dereglementarea financiară în Suedia în anii 1980–1990, combinată cu abolirea impozitelor pe avere (2007), a generat câștiguri substanțiale de capital concentrate în top 1%.

În Statele Unite și Regatul Unit, profiturile sectorului financiar ca pondere din profiturile corporative totale au crescut de la 10–15% (anii 1950) la 30–40% (anii 2000), cu creșteri corespunzătoare în compensarea sectorului financiar (Philippon & Reshef, 2012).

4.2.4. Globalizare, dezindustrializare și restructurare a pieței muncii

„Șocul China“ – creșterea rapidă a concurenței la import din China post-2001 – a cauzat pierderi semnificative de locuri de muncă în producție în regiunile expuse din Statele Unite și Europa (Autor et al., 2013, 2020). Important, Autor et al. (2020) arată că regiunile afectate au experimentat nu doar declin economic, ci și radicalizare politică: creșterea ponderii voturilor pentru partide anti-establishment și populiste, scăderea încrederii în guvern și creșterea polarizării.

Acest lucru sugerează o cale cauzală de la dislocarea economică la polarizarea politică, mediată de anxietatea de statut, resentiment și eroziunea loialităților partidiste tradiționale (Gidron & Hall, 2017).

5. De la polarizarea socioeconomică la polarizarea politică: căi cauzale

Figura 3. Cadru mecanistic: inegalitate structurală, inegalitate politică și polarizare; rolul mediului digital ca amplificator.
Notă: Schema sintetizează lanțul cauzal propus în articol și poziționează mediul digital
drept mecanism de amplificare (accelerare/segmentare), nu drept determinant primar.
Sursă: elaborare proprie, pe baza cadrului conceptual din Atkinson et al. (2011), Gilens & Page (2014) și Iyengar et al. (2019).

5.1. Captura politică a elitelor și reactivitatea asimetrică

Gilens și Page (2014) analizează 1.779 de chestiuni de politici în Statele Unite între 1981 și 2002, măsurând preferințele politice pe percentile de venit. Analiza lor de regresie relevă că:

• Rezultatele politice sunt puternic pozitiv asociate cu preferințele elitelor economice (percentila 90 de venit) și grupurilor de afaceri organizate.
• Rezultatele politice arată zero sau asociere negativă cu preferințele cetățenilor cu venituri medii și mici, odată ce preferințele elitelor sunt controlate.

Această constatare contrazice direct teoriile majoritare ale democrației și susține modele oligarhice sau dominate de elite (Gilens & Page, 2014, p. 575).

Elsässer et al. (2017) replică această analiză pentru Germania (1980–2013), găsind pattern-uri similare dar oarecum mai slabe: politicile reflectă preferințele cetățenilor cu venituri mari semnificativ mai mult decât pe cele ale cetățenilor cu venituri mici, deși disparitatea este mai mică decât în Statele Unite – probabil datorită reprezentării proporționale, finanțării publice a campaniilor și instituțiilor muncii mai puternice.

Mecanism: Elitele economice traduc averea în influență politică prin contribuții de campanie, lobby, think tank-uri, proprietate media și uși turnante între guvern și sectorul privat (Bartels, 2008; Hacker & Pierson, 2010). Acest lucru creează o buclă de feedback: inegalitate economică ® inegalitate politică Symbol politici favorabile capitalului față de muncă Symbol inegalitate economică crescută.

5.2. Scăderea încrederii și legitimității

Algan et al. (2017) analizează relația dintre creșterea inegalității post-criza financiară din 2008 și eroziunea încrederii în instituțiile democratice în Europa. Țările care au experimentat creșteri mai abrupte ale inegalității (Grecia, Spania, Italia, UK) au prezentat:

• Declinuri mai mari ale încrederii în parlament, guvern și partide politice
• Creșteri mai mari ale sprijinului pentru partide anti-establishment și populiste
• Prezență electorală mai scăzută în rândul cetățenilor cu venituri mici

Criza din 2008 a funcționat ca o junctură critică, revelând amploarea capturii politice a elitelor (salvări bancare, austeritate impusă alegătorilor mediani în timp ce sectorul financiar era protejat) și declanșând deziluzionare pe scară largă (Algan et al., 2017, pp. 350–360).

5.3. Sortare socială și polarizare bazată pe identitate

Mason (2018) demonstrează că în Statele Unite, identitățile politice au devenit din ce în ce mai aliniate cu alte identități sociale – rasă, religie, educație, geografie – creând „mega-identități“. Partizanatul nu mai este doar o preferință de politici, ci o identitate socială master care cuprinde stilul de viață, pattern-urile de consum, rețelele sociale și viziunile morale asupra lumii.

Acest proces de sortare intensifică polarizarea afectivă: când identitatea partizană se aliniază cu multiple alte identități, ostilitatea față de out-group crește deoarece oponenții politici sunt simultan „alții“ culturali, rasiali și geografici (Mason, 2018).

Sortarea socială a fost permisă de destrămarea coaliților politice inter-clase care caracterizau politica de la mijlocul secolului XX. Pe măsură ce sindicatele s-au slăbit și partidele de centru-stânga s-au reorientat spre profesioniștii urbani educați, alegătorii din clasa muncitoare au devenit „homeless“ politic, realiniindu-se în cele din urmă spre partide populiste de dreapta care pun accent pe nemulțumiri culturale mai degrabă decât pe redistribuire economică (Piketty, 2020).

5.4. Realinierea „Stânga Brahmin vs. Dreapta Negustorilor“

Piketty (2020, Capital and Ideology) documentează o transformare fundamentală a clivajelor politice în democrațiile occidentale începând cu 1980:

• Pre-1980: Partidele de stânga (muncă, social-democrate) erau susținute atât de clasa muncitoare, cât și de profesioniști educați; partidele de dreapta de proprietari de afaceri și grupuri cu venituri mari.
• Post-1980: A apărut o nouă configurație:

–   „Stânga Brahmin“: Elite educate (absolvenți universitari, profesioniști culturali) susțin partide de centru-stânga pe chestiuni culturale/sociale, dar nu neapărat redistribuire economică.

–   „Dreapta Negustorilor“: Elite de afaceri și persoane cu venituri mari susțin partide de centru-dreapta pe chestiuni economice.

–   Clasa muncitoare: Divizată din ce în ce mai mult între abținere și sprijin pentru partide populiste de dreapta care pun accent pe naționalism, restricționare a imigrației și tradiționalism cultural.

Această realiniere reflectă faptul că niciun partid major nu reprezintă eficient interesele economice ale clasei muncitoare, creând un vid politic umplut de mobilizare populistă (Piketty, 2020).

6. Tehnologiile digitale ca amplificatori, nu cauze primare

6.1. Ipoteza social media: putere explicativă limitată

O literatură amplă examinează dacă platformele social media cauzează polarizare prin filtrare algoritmică, camere de ecou și dezinformare virală (Sunstein, 2017; Tucker et al., 2018). Totuși, mai multe constatări cheie contestă primatul tehnologiilor digitale:

6.1.1. Pattern-uri demografice

Boxell et al. (2017) arată că polarizarea afectivă în Statele Unite a crescut cel mai mult în rândul grupurilor de vârstă cu cea mai scăzută utilizare a internetului (peste 65 de ani între 1996–2012), și cel mai puțin în rândul grupurilor cu utilizare mare (18–39 de ani). Acest pattern este inconsistent cu social media fiind un factor cauzal primar.

6.1.2. Variație cross-națională

Boxell et al. (2020) analizează tendințele polarizării în nouă țări OECD cu penetrare similară a internetului/social media. Ei găsesc că polarizarea a crescut substanțial în unele (Statele Unite, Elveția), moderat în altele (Germania, UK), și a scăzut în altele (Canada, Australia, Noua Zeelandă). Această variație corelează mult mai puternic cu factori instituționali și economici interni decât cu expunerea tehnologică.

6.1.3. Precedență temporală

Inegalitatea economică și dezafecțiunea politică au început să crească la începutul anilor 1980, cu decenii înainte de adoptarea pe scară largă a social media (post-2006 pentru Facebook, post-2009 pentru Twitter). Traiectoria în formă de U a inegalității documentată în Secțiunea 3 a precedat platformele digitale cu 20–30 de ani.

6.2. Mecanisme de amplificare digitală

Cu toate acestea, tehnologiile digitale joacă un rol semnificativ de amplificare prin mai multe mecanisme:

6.2.1. Curare algoritmică și bule de filtrare

Platformele optimizează pentru engagement, ceea ce recompensează disproporționat conținut emoțional activant, care afirmă identitatea și polarizant (Brady et al., 2017). Acest lucru creează bucle de feedback în care utilizatorii sunt expuși în principal la conținut care întărește credințele anterioare, reducând expunerea încrucișată.

6.2.2. Micro-targeting și mesagerie personalizată

Campaniile politice folosesc date granulare pentru a livra mesaje adaptate la segmente restrânse de audiență, permițând promisiuni contradictorii către grupuri diferite și exploatarea declanșatorilor emoționali (Kreiss & McGregor, 2018). Acest lucru subminează deliberarea publică bazată pe informații partajate.

6.2.3. Omofilie de rețea și consolidare social

Rețelele social media prezintă omofilie ridicată: oamenii se conectează în principal cu alții asemănători politic. Borgatti et al. (2018) arată că acest lucru amplifică polarizarea de grup prin influență socială și presiuni de conformitate.

6.2.4. Difuzarea rapidă a dezinformării

Informațiile false se răspândesc mai rapid și mai departe decât informațiile exacte pe Twitter, în special pentru subiecte politice (Vosoughi et al., 2018). Totuși, susceptibilitatea la dezinformare este condițională de credințele anterioare și raționamentul motivat partizan, nu aleatorie (Pennycook & Rand, 2019).

Sinteză: Tehnologiile digitale nu au creat diviziunile sociale subiacente, nemulțumirile economice sau neîncrederea instituțională care conduc polarizarea. Mai degrabă, ele furnizează noi infrastructuri care monetizează, accelerează și stabilizează polarizarea pre-existentă făcând-o eficientă algoritmic și economic profitabilă pentru platforme (Acemoglu et al., 2024).

7. Concluzii analitice

În ansamblu, analiza indică faptul că dinamica polarizării politice din democrațiile occidentale este mai bine explicată printr-un lanț structural care leagă inegalitatea economică (concentrarea veniturilor și averii) de asimetrii persistente de influență politică și de transformări ale competiției partizane (polarizare ideologică, afectivă și instituțională).

În plan comparativ, diferențele dintre traiectoriile țărilor anglo-saxone și ale Europei continentale/nordice sunt compatibile cu ipoteza contingenței instituționale: acolo unde instituțiile pieței muncii, fiscalitatea și statul social au rămas robuste, creșterile de inegalitate și polarizare au fost, în medie, mai temperate.

În fine, rolul tehnologiilor digitale este conceptualizat drept mecanism de amplificare: platformele pot accelera difuzarea, segmentarea și intensificarea conținutului conflictual, însă cronologia și variația cross-națională sugerează că acestea operează predominant asupra unor clivaje structurale deja formate.

Direcții viitoare de cercetare: o testare mai fină a cadrului propus poate combina serii istorice de inegalitate (WID, DINA), indicatori de polarizare (sondaje, termometre afective, DW-NOMINATE) și șocuri economice regionale (de ex., expunerea la comerț/automatizare) pentru a identifica canale cauzale și heterogenități între țări și grupuri sociale.

Bibliografie

Acemoglu, D., Ozdaglar, A., & Siderius, J. (2024). A political economy model of social media platforms. NBER Working Paper No. 32530. https://doi.org/10.3386/w32530

Acemoglu, D., & Robinson, J. A. (2008). Persistence of power, elites, and institutions. American Economic Review, 98(1), 267–293. https://doi.org/10.1257/aer.98.1.267

Albers, T. N. H., Bartels, C., & Schularick, M. (2020). The distribution of wealth in Germany, 1895–2018. CESifo Working Paper No. 9739. https://www.cesifo.org/DocDL/cesifo1_wp9739.pdf

Algan, Y., Guriev, S., Papaioannou, E., & Passari, E. (2017). The European trust crisis and the rise of populism. Brookings Papers on Economic Activity, 2017(2), 309–400. https://doi.org/10.1353/eca.2017.0015

Alvaredo, F., Atkinson, A. B., & Morelli, S. (2018). Top wealth shares in the UK over more than a century. Journal of Public Economics, 162, 26–47. https://doi.org/10.1016/j.jpubeco.2018.03.008

Atkinson, A. B. (2007). The distribution of top incomes in the United Kingdom 1908–2000. În A. B. Atkinson & T. Piketty (Eds.), Top incomes over the twentieth century: A contrast between continental European and English-speaking countries (pp. 82–140). Oxford University Press.

Atkinson, A. B., Piketty, T., & Saez, E. (2011). Top incomes in the long run of history. Journal of Economic Literature, 49(1), 3–71. https://doi.org/10.1257/jel.49.1.3

Autor, D. H., Dorn, D., & Hanson, G. H. (2013). The China syndrome: Local labor market effects of import competition in the United States. American Economic Review, 103(6), 2121–2168. https://doi.org/10.1257/aer.103.6.2121

Autor, D., Dorn, D., Hanson, G., & Majlesi, K. (2020). Importing political polarization? The electoral consequences of rising trade exposure. American Economic Review, 110(10), 3139–3183. https://doi.org/10.1257/aer.20170011

Bach, S., Corneo, G., & Steiner, V. (2009). From bottom to top: The entire income distribution in Germany, 1992–2003. Review of Income and Wealth, 55(2), 303–330. https://doi.org/10.1111/j.1475-4991.2009.00317.x

Bartels, C., & Jenderny, K. (2015). The role of capital income for top income shares in Germany. World Top Incomes Database Working Paper. https://wid.world/document/the-role-of-capital-income-for-top-income-shares-in-germany/

Bartels, L. M. (2008). Unequal democracy: The political economy of the new Gilded Age. Princeton University Press.

Barth, E., Moene, K. O., & Willumsen, F. (2014). The Scandinavian model—An interpretation. Journal of Public Economics, 117, 60–72. https://doi.org/10.1016/j.jpubeco.2014.04.001

Borgatti, S. P., Everett, M. G., & Johnson, J. C. (2018). Analyzing social networks (2nd ed.). SAGE Publications.

Boxell, L., Gentzkow, M., & Shapiro, J. M. (2017). Greater internet use is not associated with faster growth in political polarization among US demographic groups. Proceedings of the National Academy of Sciences, 114(40), 10612–10617. https://doi.org/10.1073/pnas.1706588114

Boxell, L., Gentzkow, M., & Shapiro, J. M. (2020). Cross-country trends in affective polarization. NBER Working Paper No. 26669. https://doi.org/10.3386/w26669

Brady, W. J., Wills, J. A., Jost, J. T., Tucker, J. A., & Van Bavel, J. J. (2017). Emotion shapes the diffusion of moralized content in social networks. Proceedings of the National Academy of Sciences, 114(28), 7313–7318. https://doi.org/10.1073/pnas.1618923114

Chancel, L., Piketty, T., Saez, E., & Zucman, G. (Eds.). (2022). World Inequality Report 2022. World Inequality Lab. https://wir2022.wid.world/

Corneo, G., & Neher, F. (2015). Income inequality and self-reported values in Europe. Journal of Economic Inequality, 13(4), 645–667. https://doi.org/10.1007/s10888-015-9313-4

Dell, F. (2007). Top incomes in Germany throughout the twentieth century: 1891–1998. În A. B. Atkinson & T. Piketty (Eds.), Top incomes over the twentieth century (pp. 365–425). Oxford University Press.

Druckman, J. N., & Levendusky, M. S. (2019). What do we measure when we measure affective polarization? Public Opinion Quarterly, 83(1), 114–122. https://doi.org/10.1093/poq/nfz003

Elsässer, L., Hense, S., & Schäfer, A. (2017). “Dem Deutschen Volke“? Die ungleiche Responsivität des Bundestags. Zeitschrift für Politikwissenschaft, 27(2), 161–180. https://doi.org/10.1007/s41358-017-0097-9

Esping-Andersen, G. (1990). The three worlds of welfare capitalism. Princeton University Press.

Farber, H. S., Herbst, D., Kuziemko, I., & Naidu, S. (2021). Unions and inequality over the twentieth century: New evidence from survey data. Quarterly Journal of Economics, 136(3), 1325–1385. https://doi.org/10.1093/qje/qjab012

Gidron, N., & Hall, P. A. (2017). The politics of social status: Economic and cultural roots of the populist right. British Journal of Sociology, 68(S1), S57–S84. https://doi.org/10.1111/1468-4446.12319

Gilens, M. (2012). Affluence and influence: Economic inequality and political power in America. Princeton University Press.

Gilens, M., & Page, B. I. (2014). Testing theories of American politics: Elites, interest groups, and average citizens. Perspectives on Politics, 12(3), 564–581. https://doi.org/10.1017/S1537592714001595

Goldin, C., & Margo, R. A. (1992). The great compression: The wage structure in the United States at mid-century. Quarterly Journal of Economics, 107(1), 1–34. https://doi.org/10.2307/2118322

Hacker, J. S., & Pierson, P. (2010). Winner-take-all politics: Public policy, political organization, and the precipitous rise of top incomes in the United States. Politics & Society, 38(2), 152–204. https://doi.org/10.1177/0032329210365042

Höpner, M. (2004). Unternehmensmitbestimmung unter Beschuss: Die Mitbestimmungsdebatte im Licht der sozialwissenschaftlichen Forschung. MPIfG Discussion Paper 04/8. Max-Planck-Institut für Gesellschaftsforschung.

Iyengar, S., Lelkes, Y., Levendusky, M., Malhotra, N., & Westwood, S. J. (2019). The origins and consequences of affective polarization in the United States. Annual Review of Political Science, 22, 129–146. https://doi.org/10.1146/annurev-polisci-051117-073034

Iyengar, S., Sood, G., & Lelkes, Y. (2012). Affect, not ideology: A social identity perspective on polarization. Public Opinion Quarterly, 76(3), 405–431. https://doi.org/10.1093/poq/nfs038

Kreiss, D., & McGregor, S. C. (2018). Technology firms shape political communication: The work of Microsoft, Facebook, Twitter, and Google with campaigns during the 2016 US presidential cycle. Political Communication, 35(2), 155–177. https://doi.org/10.1080/10584609.2017.1364814

Landais, C., Saez, E., & Zucman, G. (2020). A progressive European wealth tax to fund the European COVID response. VoxEU.org. https://cepr.org/voxeu/columns/progressive-european-wealth-tax-fund-european-covid-response

Lelkes, Y. (2016). Mass polarization: Manifestations and measurements. Public Opinion Quarterly, 80(S1), 392–410. https://doi.org/10.1093/poq/nfw005

Levitsky, S., & Ziblatt, D. (2018). How democracies die. Crown Publishing Group.

Lindert, P. H. (2004). Growing public: Social spending and economic growth since the eighteenth century (Vol. 1–2). Cambridge University Press.

Mason, L. (2018). Uncivil agreement: How politics became our identity. University of Chicago Press.

McCarty, N. (2019). Polarization: What everyone needs to know. Oxford University Press.

McCarty, N., Poole, K. T., & Rosenthal, H. (2006). Polarized America: The dance of ideology and unequal riches. MIT Press.

Milanović, B. (2016). Global inequality: A new approach for the age of globalization. Harvard University Press.

Pennycook, G., & Rand, D. G. (2019). Lazy, not biased: Susceptibility to partisan fake news is better explained by lack of reasoning than by motivated reasoning. Cognition, 188, 39–50. https://doi.org/10.1016/j.cognition.2018.06.011

Philippon, T., & Reshef, A. (2012). Wages and human capital in the US finance industry: 1909–2006. Quarterly Journal of Economics, 127(4), 1551–1609. https://doi.org/10.1093/qje/qjs030

Piketty, T. (2001). Les hauts revenus en France au XXe siècle: Inégalités et redistributions, 1901–1998. Grasset.

Piketty, T. (2014). Capital in the twenty-first century. Harvard University Press.

Piketty, T. (2020). Capital and ideology. Harvard University Press.

Piketty, T., & Saez, E. (2003). Income inequality in the United States, 1913–1998. Quarterly Journal of Economics, 118(1), 1–41. https://doi.org/10.1162/00335530360535135

Piketty, T., Saez, E., & Stantcheva, S. (2014). Optimal taxation of top labor incomes: A tale of three elasticities. American Economic Journal: Economic Policy, 6(1), 230–271. https://doi.org/10.1257/pol.6.1.230

Piketty, T., Saez, E., & Zucman, G. (2018). Distributional national accounts: Methods and estimates for the United States. Quarterly Journal of Economics, 133(2), 553–609. https://doi.org/10.1093/qje/qjx043

Roine, J., & Waldenström, D. (2008). The evolution of top incomes in an egalitarian society: Sweden, 1903–2004. Journal of Public Economics, 92(1–2), 366–387. https://doi.org/10.1016/j.jpubeco.2007.06.012

Roine, J., & Waldenström, D. (2015). Long-run trends in the distribution of income and wealth. În A. B. Atkinson & F. Bourguignon (Eds.), Handbook of income distribution (Vol. 2, pp. 469–592). Elsevier. https://doi.org/10.1016/B978-0-444-59428-0.00008-4

Saez, E., & Zucman, G. (2016). Wealth inequality in the United States since 1913: Evidence from capitalized income tax data. Quarterly Journal of Economics, 131(2), 519–578. https://doi.org/10.1093/qje/qjw004

Saez, E., & Zucman, G. (2019). The triumph of injustice: How the rich dodge taxes and how to make them pay. W. W. Norton & Company.

Sunstein, C. R. (2017). #Republic: Divided democracy in the age of social media. Princeton University Press.

Tucker, J. A., Guess, A., Barberá, P., Vaccari, C., Siegel, A., Sanovich, S., Stukal, D., & Nyhan, B. (2018). Social media, political polarization, and political disinformation: A review of the scientific literature. William and Flora Hewlett Foundation. https://doi.org/10.2139/ssrn.3144139

Visser, J. (2019). ICTWSS Database version 6.1: Institutional Characteristics of Trade Unions, Wage Setting, State Intervention and Social Pacts. Amsterdam Institute for Advanced Labour Studies (AIAS), University of Amsterdam. https://www.ictwss.org/

Vosoughi, S., Roy, D., & Aral, S. (2018). The spread of true and false news online. Science, 359(6380), 1146–1151. https://doi.org/10.1126/science.aap9559

Western, B., & Rosenfeld, J. (2011). Unions, norms, and the rise in U.S. wage inequality. American Sociological Review, 76(4), 513–537. https://doi.org/10.1177/0003122411414817