Titlul cărții Nadejdei Ivanov este pe cât de fascinant pe atât de elocvent întrucât ne aruncă în miezul cel mai fierbinte al problemei identității. Privită de obicei ca având o coerență și o unitate de monolit, identitatea este amenințată de propria ei tautologie. Principiul identității conform căruia A este identic cu A, adică orice obiect este identic numai cu sine însuși este sabotat de imuabilitate, de riscul nemișcării, de perspectiva încremenirii. Dacă un lucru este identic numai cu sine însuși – atunci, pe cale de consecință, suntem nevoiți să negăm timpul, devenirea și în cele din urmă ființa însăși. Căci, la urma urmei, întrebarea tuturor întrebărilor: „de ce există ceva mai curând decât nimic?“ nu-și poate găsi nici un răspuns dacă rămânem la identitatea pură și simplă, nemaivorbind de faptul că însuși verbul copulativ ne atrage atenția în privința unei posibile disocieri a lui A în chiar actul afirmării identității sale cu sine însuși. În ființa sau, dacă se preferă, în neființa primordială trebuie să se producă o fisură, o fractură, să apară un interstițiu care să-i deschidă calea manifestării, a existenței, adică, conform etimologiei (ex-sistere) a ieșirii în afară, a situării în fața și, într-un anumit sens, împotriva ei înseși. O problemă complicată care subîntinde istoria gândirii de la Parmenide până la Hegel și de la Hegel până la cosmologii actuali care investighează problema Big-Bang-ului…

I-a luat mult timp omenirii să accepte că, cel puțin în ce o privește, unitatea și identitatea nu sunt nici pe departe un punct de plecare, ci, cel mult, un punct de destinație sau, mai curând, un deziderat, un ideal, niciodată pe deplin împlinit. Realitatea dezminte orice prejudecată spirituală sau religioasă în privința formării omului ca individ și a speciei umane: evoluția, atât în sens ontogenetic cât și filogenetic, pare să stea mult mai mult sub semnul aleatoriului, al hazardului, al întâmplătorului decât sub semnul unei desfășurări subordonate unui anumit principiu. Formarea individului și a speciei ține mai curând de mecanismul învățării prin încercare și eșec decât de un sistem dialectic sau de o succesiune teleologică. Datorăm psihologiei și psihanalizei această schimbare de paradigmă în privința înțelegerii persoanei umane, în sensul că psihologia și psihanaliza au demontat prejudecata unei identități personale preexistente și au arătat nenumăratele accidente, traume, frânturi, fragmente din care în cele din urmă, de bine de rău, se com-pune persoana umană, încercând să alcătuiască un puzzle cât mai plin de semnificație.

Pe de altă parte, trebuie menționat că o asemenea prejudecată – a unității, a identității – joacă un enorm rol formativ și că, fără această iluzie care se inoculează în mintea copilului din primele zile ale vieții, acesta nu ar fi capabil să dezvolte o conștiință autonomă, să rostească vreodată „eu“. Prejudecata unității la care mă refer se numește familie sau tradiție, religie sau mituri. Pentru ca un infant să poată forma o individualitate, să se poată aduna într-un întreg, e nevoie să i se dea impresia că întregul, totalitatea, unitatea există cu adevărat, în carne și oase, că ele sunt nu doar un ideal, ci o realitate cât se poate de concretă. Un copil care nu are șansa unei dezvoltări în care unitatea și identitatea sunt reprezentate cât mai credibil prin părinți, prin profesori, prin mediul în care trăiește, prin țara în care se află, prin tradițiile pe care le moștenește – prezintă un risc major de a dezvolta o personalitate destructurată, disociată, clivată – ca să folosesc câțiva termeni din vocabularul psihanalizei.

Or, cartea Nadejdei Ivanov reușește să surprindă exact punctul nevralgic al timpurilor noastre prin analiza extrem de atentă și rafinată pe care o face unor scrieri apărute în spațiul cultural al Republicii Moldova. Constanta celor două epoci prezente în literatura analizată de Nadejda Ivanov (sovietică și postsovietică) este pierderea preganantă, uneori aproape programatică, ideologică, a iluziei unității și identității, ba chiar a asumării rolurilor ce le revin de către părinți. Deceniile opt și nouă ale secolului trecut sunt caracterizate de o realitate politică și socială fluidă, iar părinții – departe de a fi stâlpii și reperele dezvoltării juvenililor sunt ei înșiși dezorientați, infantilizați, regresați – din cauze economice, financiare, sociale. Asta dacă nu sunt cu totul absenți, dat fiind că fenomenul migrației economice debutează în anii 90 atât în România, cât și în Republica Moldova. Să adăugăm la toate acestea faptul că viziunea postmodernă despre lume și viață și-a pus propria amprentă asupra mentalului colectiv, pe căi mai mult sau mai puțin subterane. În orice caz, furia demolării marilor mituri fondatoare, a marilor narațiuni, patosul dezvrăjirii și desacralizării lumii, dar și exaltarea multiplicității și pluralității în dauna identității și unității, au zdruncinat persoanele mature și au provocat adevărate tragedii formative în rândul tinerelor generații. Internaționalismului comunist sovietic – ce urmărea să șteargă orice urmă de apartenență la un grup definit prin tradiție, etnie, religie pentru a obține de fapt o rusificare a popoarelor aservite Moscovei – i-a urmat un globalism capitalist, un migraționism economic dublat de un melanj ideologic, etnic, religios.

„Pacea sovietică“ pusese oarece surdină peste divergențele istorice dintre „popoarele“ trăitoare în imperiul roșu, însă acestea nu au întârziat să răbufnească imediat după dezmembrarea lui, cu profunde reverberații în mințile celor aflați încă în formare. Dacă un simplu divorț lasă urme adânci în psihicul unui copil din cauza disputării și revendicării lui de către cei doi părinți, consecințele divorțului etnic, lingvistic și în cele din urmă genic din cadrul familiilor mixte, ruso-moldovenești sau ruso-ucrainene sunt enorme. Autoarea cărții de față mărturisește, într-unul dintre interviuri, că după anii 90, ea însăși s-a confruntat cu o asemenea dispută, tatăl – de origine ruso-ucraineană susținând că „cea mai frumoasă limbă este limba rusă“, mama spunându-i că limba pe care o vorbește este limba moldovenească pentru ca la școală – din clasa a V-a – să afle că vorbește… limba română. Decizia Nadejdei Ivanov de a urma filologia, de a se forma ca psihanalist și pasiunea ei pentru literatura cu subiect existențial-identitar fac parte dintr-o încercare personală de edificare și de rezolvare a unui conflict lăuntric.

Trebuie subliniat faptul că Basarabia face o notă distinctă în spațiul ex-sovietic întrucât criza identitară se complică prin apariția unui al treilea termen. Dacă în mod obișnuit țările desovietizate s-au confruntat cu o dispută binară, dintre apartenența rusească / sovietică și cea autohtonă, în Republica Moldova disputa este ternară, între elementul rusesc / sovietic, cel modovenesc și cel… românesc. În îndelungata sa existență separată de spațiul românesc – fie că această separare s-a produs din cauza imperialismului țarist, fie că s-a produs din cauza imperialismului comunist – în Moldova s-a încetățenit, cu un constant sprijin al Moscovei, o conștiință națională „locală“, o identitate moldovenească. Scurta perioadă de unire cu România nu a fost, se pare, suficientă, pentru a produce o conștiință națională românească, oricât de greu ne-ar fi, nouă, românilor, să o acceptăm. Într-adevăr, românilor le-a fost foarte greu să accepte acest fapt, iar în anii 90 s-au îndreptat către Basarabia cu o viziune romantic-unionistă, moldovenii de peste Prut fiind văzuți ca frații lor de sânge și de limbă. Cu toate că nu a depășit niciodată o masă critică, unionismul a avut adepți și în rândul unor intelectuali și oameni politici din Basarabia, producând astfel o a treia opțiune și deopotrivă o undă de șoc identitară: revendicarea originii românești a Moldovei de peste Prut laolaltă cu proiectul revenirii ei în interiorul granițelor României. În timp, această revendicare a românității moldovenilor de peste Prut a fost consolidată prin sprijinul economic, cultural, financiar, politic acordat de România Republicii Moldova, ca și prin declararea limbii române ca limbă oficială a statului moldovenesc și, mai ales, prin acordarea cetățeniei române unui număr însemnat de basarabeni. Așadar, spre deosebire de țările baltice de exemplu, unde mișcarea de desovietizare a coincis cu o mișcare de reîntoarcere la autohton, la național, în Republica Moldova aceeași tendință se bifurcă în direcția afirmării independenței și a unei identități moldovenești, respectiv în direcția recuperării unei mai mult sau mai puțin îndepărtate origini sau identități românești. Ambele direcții însă sunt extrem de problematice întrucât, pe de o parte, unirea Basarabiei cu România, a durat prea puțin ca să se engrameze într-o veritabilă memorie colectivă, istorică, iar pe de altă parte, Basarabia independentă nu a existat niciodată înaintea anilor 90. Generațiile născute în anii 90 sunt obligate – în măsura în care resping oferta identitară patronată de Moscova, dar și pe cea unionistă – să privească numai înainte, spre aderearea la Uniunea Europeană ca singură soluție de constituire identitară. Obținerea identității este, în acest caz, exclusiv progresivă, futuristă, lipsită de o memorie identitară, de o dimensiune retrospectivă, de o tradiție, de o moștenire, de un tezaur fondator.

Nu întâmplător, unele dintre personajele din literatura analizată de Nadejda Ivanov în Fracturi identitare / Secvențe critice debordează de o nostalgie patologică – amintirile personale fiind fie repudiate și privite exclusiv din perspectiva traumei și a răului, fie false, create sub impulsul confabulației, al mitologiei inventate într-un disperat efort de autoîntemeiere.

E demnă de remarcat perspectiva nouă pe care o aduce lucrarea Nadejdei Ivanov asupra experienței identitare a tinerilor scriitori din Basarabia prin comparație cu cărțile pe aceeași temă publicate de Vasile Ernu. În timp ce scriitorul de origine basarabeană care se consacră în România prin „Născut în URSS“ prezintă lagărul sovietic într-o lumină edulcorată, putem spune chiar nostalgică, romanele analizate de Nadejda Ivanov accentuează dimensiunea dramatică, tragică, a unor existențe marcate de comunismul rusesc. E foarte interesant că majoritatea romanelor din prima parte a cărții sunt semnate de autori de aceeași vârstă sau chiar mai în vârstă decât Vasile Ernu, abia în partea a doua, „Secvențe critice“, scriitorii din generația tânără fiind ceva mai numeroși.

E foarte posibil ca o anumită conștiință vinovată a românilor să fi fost determinantă pentru disproporția evidentă dintre popularitatea cărților lui Ernu și foarte slaba receptare a literaturii traumatice din Basarabia. Mai exact, putem presupune că a fost mult mai convenabil pentru cititorii români să primească amintiri și imagini avuabile dinspre o comunitate afină dacă nu consangvină privitor la care și-ar putea reproșa, perfect îndrepățit, că au abandonat-o timp de jumătate de secol. Lectura cărților scrise de Vasile Ernu îi protejează de asemenea neplăcute sentimente de vinovăție și responsabilitate din moment ce substratul acestor confesiuni este unul pozitiv, inervat de categoriile interesantului, utilului, amuzantului și formativului. Tulburătoarelor relatări ale unor experiențe profund traumatice precum cele analizate de Nadejda Ivanov, cititorii români le-au preferat confesiunile și efuziunile recuperatoare ale lui Vasile Ernu, atinse de aripa unui patetism rusovietic.

Cu pregătirea sa psihanalitică și literară, Nadejda Ivanov știe să detecteze în scrierile analizate dezorientarea completă a unor copii cu părinți dezaxați, instabili, infantili. Unii încearcă să-și găsească cu disperare un teren ferm fie în persoana vreunei bunici („cea mai mamă dintre toate mamele“ – cum își descrie unul dintre personaje bunica, e vorba de Woldemar, personajul din romanul cu același nume al lui Oleg Serebrian), fie în rolul de copil parental (așa cum se întâmplă cu personajul narator din romanul Tatianei Țâbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi).

Ceea ce este cu totul remarcabil în cartea Nadejdei Ivanov este că reușește să surprindă în personajele literare analizate o paradigmă de căutare a unității, de formare, de orientare, expresie clară a unui reflex de agățare. Așa cum puii de maimuță se nasc cu un instinct de agățare care-i face să se prindă de burta mamei lor (instinct care supraviețuiește, miniaturizat, și în bietul pui de om), omul a dezvoltat în sutele de mii de ani de când a apărut, un instinct de agățare psihologică. Acest instinct îl face să se orienteze după și să imite persoana cea mai adunată, cea mai „întreagă“, cea mai unitară din mediul său pentru a-și putea structura, coagula propria identitate, propria individualitate. Indiferent unde o găsește – într-unul dintre părinți sau în ambii, în bunici, în șaman sau în preot, în tradițiile comunității sale – prezența unui asemenea model unitar este absolut necesară pentru formarea ființei umane. Ce se întâmplă însă când în jurul lui nu găsește niciun asemenea model demn de a fi imitat întru cucerirea propriei sale identități? Aici lucrurile devin cu totul interesante – pentru că Nadejda Ivanov ne demonstrează cu o acribie demnă de invidiat că există mecanisme de compensare a absenței unui asemenea model de unitate. Unul dintre ele este încercarea de a-și găsi o sursă identitară într-o generație trecută, fie a bunicilor sau străbunicilor, fie într-un trecut fabulos, mitologic, de sorginte aristocratică. Rușinea și masochismul ar fi un alt mecanism de apărare în fața aneantizării. E preferabilă, ne spune autoarea, disocierea de sine decât absența oricărui sine. Ura este, de asemenea, un mecanism de apărare în fața golului lăuntric și exterior pentru că ura totuși adună, conturează un obiect, fie el și negativ, ceea ce este pur și simplu salvator în situația de abis existențial în care se află multe dintre personajele cărților luate în discuție.

Toate acestea se sprijină pe anumite structuri psihologice profunde, foarte bine puse în lumină de Nadejda Ivanov, cu ajutorul psihologiei jungiene, al hermeneuticii lui Mircea Eliade sau al filosofiei inconștientului a lui Lucian Blaga. E vorba despre acele structuri profunde, înnăscute, de căutare a unității și de orientare care există indiferent de contextul spațio-temporal în care o asemenea nevoie e contestată teoretic și practic, idelologic și prin politici aplicate. Să numim doar nostalgia originilor (manifestată ca regressus ad uterum), despre identificarea cu mama (prima iubire) echilibrată de aspirația – prin intermediul figurii paterne – către Idealul sinelui, căutarea sacrului, matricile stilistice ș.a.m.d.

Aceste structuri a priori – ne dovedesc că în ciuda politicilor de dezintegrare și delocalizare (fie ele internaționalist-comuniste, fie globaliste) rămâne – consubstanțială speciei umane – o profundă nevoie de unitate și de identitate a cărei neîmplinire generează o „personalitate“ sau chiar o „comunitate“ disociată, fragmentată, sfârtecată.