Cartea de față este rezultatul unei dezbateri care a avut loc în urmă cu aproximativ 20 de ani, între gânditoarea americană Nancy Fraser și filosoful german Axel Honneth. Cartea, tradusă în limba română cu mai bine de 10 ani în urmă, a rămas practic fără ecou.^[1] Cei doi autori, deși sunt gânditori contemporani de primă mână, sunt practic necunoscuți publicului larg din România. De aceea voi spune câteva cuvinte despre ei. N. Fraser a predat filosofie, teorie critică și feminism la New School în New York și ca profesor invitat în mai multe universități din SUA și din Europa. S-a remarcat prin încercările sale de a propune o teorie a dreptății în contextul capitalismului global și pentru criticile aduse politicilor identității, care tind să abordeze problemele sociale într-o manieră destul de restrictivă. Axel Honneth a predat filosofia la Berlin, Frankfurt și Universitatea Columbia în New York. A devenit cunoscut prin lucrarea sa Lupta pentru recunoaștere, publicată în 1994^[2], în cadrul căreia își propune o continuare a teoriei critice a Școlii de la Frankfurt, în contextul falimentului intelectual și politic al marxismului după 1989.

Cartea de față reprezintă o confruntare între cei doi autori cu privire la modalitatea de abordare a temei dreptății sociale în epoca contemporană. Cartea este compusă din patru texte, câte două pentru fiecare autor, un prim text în care fiecare își susține propria teză și un al doilea conceput ca o replică ulterioară. Discuția a pornit de la o serie de conferințe în cadrul Tanner Lectures pe care N. Fraser le-a susținut în anul 1996 la Universitatea Stanford în calitate de profesor invitat. În cadrul textului ei Fraser își expune concepția despre dreptate, înțeleasă bidimensional, ca o modalitate de a aborda problemele legate de recunoaștere, ce vizează statutul unor persoane în societate și, în al doilea rând, ca o modalitate de rezolvare a problemelor de redistribuire, raportate în genere la apartenența la o anumită clasă socială. Cele două dimensiuni sunt ireductibile una la cealaltă și sunt în același timp co-originare. Nu există o ierarhie apriori care să poată fi stabilită între ele și multe aspecte ce țin de abordarea unor nedreptăți sociale implică, într-o proporție variabilă, cele două dimensiuni ale dreptății. Desigur, în această modalitate de abordare a subiectului transpare formația nord americană a lui N. Fraser, în sensul în care consideră că problema redistribuirii vine pe filiera teoriilor liberale ale distributivității propuse de John Rawls și Ronald Dworkin, iar tema recunoașterii își găsește rădăcinile în hegelianism, fiind elaborată de gânditorii existențialiști pe parcursul secolului al XX-lea și, mai recent, de Charles Taylor sau Axel Honneth. Originile diferite ale celor două tematici contribuie și la disjuncția lor. Însă, după cum am spus, această modalitate de abordare a problemei trădează formarea în spiritul liberal american a lui N. Fraser, deoarece problema redistribuirii nu a fost abordată nici în mod exclusiv și nici pentru prima oară de autori precum Dworkin sau Rawls. Procedând în acest fel, Fraser exclude tradiții întregi de gândire, precum ar fi cea a socialiștilor fabieni din Marea Britanie, a revizionismului marxist inițiat de Eduard Bernstein, sau întregul program economico-politic implementat pornind de la ideile lui J. M. Keynes.

Fraser consideră că disjuncția dintre cele două teme nu e dată doar de tradițiile diferite de gândire de la care se revendică fiecare dintre ele, ci și de înrădăcinările lor sociale diferite. Problemele de redistribuție sunt înrădăcinate în structura economică a societății, pe când problemele legate de recunoaștere în ordinea de statut. Dacă ne imaginăm la modul ideal două tipuri de societate, o societate tradițională, pre-modernă, în care toate relațiile sociale decurg din gradul de rudenie (căsătoria, relații sexuale, ocupațiile, prestigiul social, distribuirea bunurilor etc.), atunci o astfel de societate este reprezentativă pentru paradigma culturalistă, conform căreia toate problemele sociale se pot reduce la chestiuni legate de recunoaștere. Dacă luăm în considerare o societate reglată eminamente de piață, în care orice aspect al vieții sociale este dat de cererea și oferta pe o anumită piață, atunci în acest caz putem vorbi de o paradigmă economistă, în cadrul căreia toate problemele sociale pot fi reduse la probleme de redistribuire. În lumea contemporană cele două tipuri de logică sunt diferite, dar nu funcționează niciodată separat, ci ele se intersectează. Desigur, atunci când vorbim despre veniturile mici ale unor categorii profesionale, problema vizată în primul rând este una de redistribuire, și abia subsecvent una de recunoaștere, iar când abordăm chestiuni legate de drepturile femeilor spre exemplu, în primul rând problematica vizată este cea a recunoașterii și abia apoi a redistribuției. Însă, o concepție bidimensională a dreptății este subsecvent prezentă întotdeauna. Spre exemplu apartenența la un anumit gen implică în primul rând o problemă de recunoaștere, dar genul are și o dimensiune de clasă, deoarece munca în gospodărie nu este remunerată sau pentru că există mai multe femei care prestează munci mai prost plătite (așa numitele slujbe pink collars). Rasa are de asemenea implicații bidimensionale, deoarece în sclavie sau în exploatarea în muncă rasa a fost adesea asociată cu clasa. Însă și clasa socială implică nu numai chestiuni legate de redistribuire a veniturilor, ci și probleme legate de recunoaștere, căci venituri mai mici implică de multe ori o recunoaștere socială mai scăzută. În felul acesta Fraser încearcă să prevină tendințele centrifuge ale celor două tipuri de cereri și să le aducă împreună, arătând modul în care ele se intercondiționează reciproc. O cerere legată de obținerea recunoașterii implică o dimensiune redistributivă și, invers, o cerere legată de redistribuție implică aspecte ce țin de recunoaștere. Ajungem astfel la problema cererilor legitime. Dintre toate cererile posibile, de recunoaștere sau de redistribuire, care pot fi criteriile în funcție de care unele devin legitime, iar altele nu?

Criteriul propus de Fraser în acest sens este numit paritate participativă. Paritatea participativă susține că cererile legate de recunoaștere sau redistribuție sunt legitime în măsura în care permit tuturor membrilor societății să participe în mod egal la dezbaterile sociale. Acest criteriu are în vedere idealul egalității, reprezentativ atât pentru participarea democratică, cât și pentru liberalismul economic. Însă, N. Fraser pierde aici din vedere faptul că, deși piața liberă se bazează pe egalitatea juridică și pe competiția meritocratică, are totuși la bază o logică de funcționare mai degrabă opusă logicii democratice. Ea tinde să producă inegalități și inechități, nicidecum egalitate și participare inclusivă. De aceea liberalismul economic are nevoie de redistribuirea democratică pentru a păstra un echilibru și a nu ajunge într-o zonă aristocratică și exclusivistă care nu îi e străină ca modalitate de funcționare.

Paritatea participativă trebuie să fie reprezentativă la nivel de inter-grup (în raportul dintre grupurile majoritare și cele minoritare), în sensul că criteriile majorității nu trebuie să excludă participarea anumitor minorități. Și, pe de altă parte, trebuie să fie reprezentativ la nivel de intra-grup, în sensul în care criteriile solicitate de anumite minorități nu trebuie să încalce criteriile universal valabile. Dacă aplicăm aceste criterii, de exemplu, la cazul disputei din Franța cu privire la portul voalului musulman în școli, la nivel de inter-grup, voalul musulman nu poate fi interzis dacă nu sunt interzise și simbolurile altor religii în școli; iar la nivel de intra-grup el poate fi acceptat doar dacă există o garanție că purtarea lui nu este semnul unei subordonări a femeii față de bărbat în comunitatea musulmană. În felul acesta înțelege N. Fraser să abordeze revendicările sociale contemporane, urmărind în special corelațiile dintre diversele tipuri de revendicări și modul în care ele permit accesul la spațiul public.

De cealaltă parte modelul construit de A. Honneth are o cu totul altă arhitectonică principială. El pleacă de la ideile dezvoltate în lucrarea sa Lupta pentru recunoaștere și consideră că dimensiunea redistributivă poate fi redusă la tema recunoașterii suficient de bine diferențiată. Altfel spus, situațiile de redistribuire devin cazuri particulare ale recunoașterii. În cazul său recunoașterea este legată de o idee de bine individual, care poate fi atinsă prin autorealizarea individului la nivel social. Această perspectivă a unui bine intrinsec lipsește din abordarea lui Fraser, mai mult, este tocmai ceea ce ea îi reproșează lui Honneth. Honneth discută despre trei aspecte ale recunoașterii, cu implicațiile lor conexe la nivel instituțional: o primă dimensiune este dată de iubire, aceasta își găsește de obicei locul în cadrul familiei. Apoi, recunoașterea legală, care implică aspectul instituțional juridic. O dată cu modernitatea capitalistă se produce o transformare radicală, în sensul în care recunoașterea legală nu mai este legată de statutul social, precum în societățile tradiționale, ci ea se democratizează, indivizii devenind egali în fața legii. Și, în cele din urmă, al treilea aspect al recunoașterii, este cel reprezentat de recunoașterea pe care individul o obține la nivel social, care nu mai este dată de clasa socială în care se naște, ci de realizările sale prin muncă. Autorealizarea individului este legată de ideea de meritocrație și de evoluția sa socială prin intermediul activității profesionale. Redistribuția poate fi înțeleasă ca o chestiune de recunoaștere, în sensul în care poziția individului la nivel social este direct proporțională cu contribuția pe care acesta o aduce societății. Pentru Honneth, majoritatea revendicărilor politico-identitare pot fi înțelese ca forme de expresie lărgită a luptei pentru recunoașterea juridică.

În urma prezentării celor două perspective asupra recunoașterii și redistribuției, nici unul din cei doi autori nu va accepta poziția celuilalt până la capăt. Și, de altfel, ambele poziții au atât puncte forte, cât și puncte slabe. Teoria lui Fraser este mai maleabilă, prezentând criterii dinamice care pot face explicite mai multe situații sociale concrete. În schimb Honneth îi reproșează că este prea ancorată în empiric, în sensul în care, în loc să ofere o legitimitate pentru diversele tipuri de revendicări sociale, discută doar despre revendicările care au fost deja exprimate public. Apoi, încrederea lui Fraser este că orice problemă poate fi abordată în spațiul public și soluționată pe baza dialogului. Numai că astfel de probleme presupun cadre axiologice de referință diferite, iar procedurile pentru soluționarea lor sunt complicate, existând riscul foarte mare al unui blocaj. Blocaj care de multe ori se constată în realitate. Și, în plus, Fraser pleacă de la premisa că toți oamenii trebuie să participe în mod egal la viața socială, deci ia ca punct de plecare a demersului său ideea egalității. Numai că tocmai ideea egalității este una contestată azi, iar a pleca de la o premiză contestată riscă să amâne la infinit o posibilă soluție.

De cealaltă parte, poziția lui Honneth are pretenția de a se înscrie într-o tradiție aurorală a gândirii europene, dar punctual se dovedește mai rigidă, neputând să dea seama cu același grad de suplețe de diversele situații concrete. De asemenea, el situează ideea de bine la nivel individual, dar nu ține cont că modul în care este recunoscut individul în cadrul familiei, al instituțiilor juridice sau în cadrul activității profesionale este de multe ori influențat de diverși factori de putere care pot să distorsioneze tocmai aceste criterii ale recunoașterii. Într-un anume sens, punctul slab al lui Honneth este că presupune a priori o stare de fapt pe care își bazează teoria, în condițiile în care scopul teoriei sale critice ar trebui să fie tocmai acela de a critica respectiva stare de fapt. Și, de asemenea, există anumite situații concrete în care lui Honneth îi este dificil să explice cum un caz de redistribuție poate fi înțeles ca o situație de recunoaștere. Spre exemplu, cazul în care cineva rămâne fără loc de muncă pentru că firma la care lucra a fost achiziționată de o altă companie, iar strategia noilor proprietari presupune disponibilizarea unui număr de angajați. În această situație punctuală, șomajul nu este consecința unui statut social precar, sau a lipsei de condiții sociale, ci rezultatul funcționării mecanismelor economice de piață.

Pe de altă parte, acum suntem la o relativă distanță față de momentul în care aceste idei au fost emise și putem să le evaluăm și prin prisma evenimentelor care s-au desfășurat între timp. Din acest punct de vedere putem constata că tentativa de aplicare a criteriilor bidimensionale de către Fraser nu a produs practic rezultate. Nu numai că tema recunoașterii a fost decuplată de facto aproape definitiv de tema redistribuției, ci, mai mult, evoluția societății occidentale în ultimii 20 de ani a condus la accentuarea decalajelor sociale existente și, deci, la o redistribuție a veniturilor tot mai irelevantă din punctul de vedere al dinamicii sociale. În același timp, temele recunoașterii au ocupat aproape în întregime agenda publică, până acolo încât au provocat o contra-reacție destul de puternică prin alegerea lui Donald Trump președinte pentru a doua oară. Și, desigur, nu întâmplător, primele măsuri luate de Trump la începutul acestui mandat au fost tocmai împotriva politicilor recunoașterii implementate de predecesorul său. De cealaltă parte, pe continentul european, deși demografia și forța de muncă sunt susținute în continuare de imigranții extra-europeni, viitorul politicilor multiculturale nu este nici aici foarte clar. Cu mai mulți ani în urmă Angela Merkel, fostul cancelar al Germaniei, declara că modelul multicultural a eșuat, deoarece imigranții nu au reușit încă să se integreze în societatea germană, existând riscul ghetoizării și al enclavizării lor. Între timp, globalizarea a accentuat și mai mult fluxurile migratorii, producând o competiție mai ridicată exact în cadrul categoriilor sociale mai precare. Este o dovadă în plus că logica liberalismului pieței la care se referea Fraser nu numai că nu produce egalitate, ci, dimpotrivă, rezultatele ei sunt opusul egalității.^[3] În plus, eficiența politicilor redistributive este tot mai scăzută, pentru că statele le pot susține tot mai greu, în condițiile unei competiții globale tot mai acerbe. Dacă temele legate de recunoaștere au fost definitiv decuplate de cele ale redistribuției, înlocuindu-le aproape în totalitate, fără rezultate prea certe, putem să intuim impasul care are loc și din acest punct de vedere. După impasul teoretic, destul de transparent în cazul polemicii dintre Fraser și Honneth, în Occident poate fi constatat și impasul practic al unor astfel de teme.

NOTE

^[1] O excepție notabilă din acest punct de vedere o constituie un număr tematic găzduit de revista Symposion în anul 2007, dar dosarul respectiv nu are legătură cu traducerea cărții în limba română, el fiind publicat cu cinci ani mai devreme. Vezi „Recunoaștere sau (și) redistribuție?“, Symposion. Revistă de Științe Socio–Umane, tom V, nr. 2 (10), 2007, pp. 409-451.

^[2] A. Honneth, Kampf um Anerkennung. Zur moralischen Grammatik sozialer Konflikte, Surhkamp Verlag, Frankfurt, 1994.

^[3] Ulterior, Fraser va recunoaște acest lucru, asumând în mod explicit că logica de funcționare a capitalismului este una anti-democratică, deci contrazicând premiza de la care pleca în disputa sa cu Honnet. Vezi N. Fraser, Cannibal Capitalism, Verso, London & New York, 2022, cap. 5 „Butchering Democracy: Why Political Crisis Is Capital’s Red Meat“, pp. 115-139.